Judecată

 


Și totuși
Nu există oameni
Răi
Cu totul.

Există oameni
Care au căzut
Și și-au lovit
Nu numai genunchii,
Ci și sufletul.

Există oameni
Care n-au reușit
Să învețe
Că palma
Pe care o strivești,
Atât de des,
Nu e făcută numai
Să lovească,
Ci și să mângâie.

Există ochi
Care nu mai văd
Frumusețea
După ce au plâns.

Există buze
Care nu mai știu
Să cânte
După ce au urlat.

Există inimi
Care nu mai știu
Să împartă
După ce s-au rupt.

Și totuși
Nu există oameni
Buni
Cu totul.

Există doar iubiri
Care n-au renunțat
Să lupte,
Chiar și după ce
Au căzut,
Au lovit,
Au plâns,
Au urlat,
Au trăit.

Și ce e viața
Dacă nu o luptă
Din care ies vii
Numai cei care
Au iubit
Până la capăt?

Pentru că o inimă care
Bate
Nu e
Neapărat
O inimă care
Mai trăiește
Încă!

Și cine suntem noi să judecăm ce nu trăim noi ÎNȘINE?

Doamne,

 


Mai toarnă niște aer
Peste trotuarele astea
Fierbinți,
Peste rochiile-n buline
Asortate cu tocuri
Adâncite-n smoală,
Peste mirosul
Strident
De oraș ars.

Mai toarnă niște copaci
Peste cimenturile astea
Gri,
Peste oamenii grăbiți
Să respire rana
Pădurilor tăiate,
Care nu mai au timp
Să crească.

Mai toarnă niște apă
Peste verdele-aprins,
Peste focul menit
Să mistuie viață
Și aer
Și sens.

Mai toarnă niște minte
Peste oamenii ăștia
Grăbiți
Care luptă,
Și aleargă,
Și se zbuciumă,
Și construiesc
Trotuare
Pentru mers,
Înainte să construiască
Viață
Pentru respirat.

La mulți ani, iubire!

 

Până la lună și înapoi. Sau poate până-n cer. Sau cât toate universurile la un loc :). Iar dacă e puțin și ți se zdrobește un rid morocănos pe frunte, mai adăugăm câteva universuri, ca să fie cel mai mult și mai mult.

Oricât de siropos ne-am iubi, nu ne lipsește nici hazul, nici ironia, pentru că încă mai copilărim. E cea mai simplă metodă de a ne aminti că viața e mai frumoasă, mai întreagă împreună. Cu inima celuilalt în brațe, zidurile scad, pașii-s mai ușori iar fiecare zi care trece are cel puțin un scop: de a ne proteja iubirea.

Ni se repetă, de multe ori, că fluturii mor, că timpul adâncește problemele și micșorează sufletele, că, din visul ăsta frumos, devenit complet într-o zi de toamnă în care ne-am împărțit veșnicia pe degete, se va șterge emoția și vom rămâne goi și plictisiți de noi înșine. Cu timpul, însă, deși emoțiile îmbătrânesc, sufletele învață o altfel de iubire: în care știi să recunoști privirile, durerile, bucuria, fără cuvinte; în care înveți să respecți diferențele și să iubești asemănarea; în care crește bucuria de a lupta împreună, de a descoperi împreună, de a trăi împreună; în care, oricât de stereotipic ar suna, ultima bucată de prăjitură se negociază, de fiecare dată, nu pentru sine, ci pentru celălalt.

Pentru că îmi ești zâmbet, putere și inimă, te iubesc!
La mulți ani, iubirea mea până la cer și înpoi, cu toate universurile la un loc! La încă 90 de ani împreună.
Și, cum ar fi zis bunica, după ce ne lua în brațe: să ne dea Dumnezeu sănătate. În rest, avem noi grijă!

România în care nu moare nimeni

 


România a ieșit la joacă
În drum,
Poartă șlapii buni
Și zâmbet de copil
Îndrăgostit de
Vacanță.

România desenează-n oracol
Și îndoaie hârtia
La colțuri
În secrete
Despre cine iubește ea
Mai mult.

România își construiește aripi
Din carton
Și își ia avânt
În leagănul din
Curtea bunicii.

România se-mpiedică
Alergând la deal
Și-și julește genunchii.
Plânge,
Întinzându-și brațele
Spre mama,
Să sufle ea
Și să treacă.

România crește
Și pleacă de-acasă,
Cu lacrimile-n ochi
Și-n suflet,
Pentru că acasă
Nu mai e loc
De ea:

Străzile-s rănite
De prea multe accidente,
Pământul doare
De prea puțini copaci,
Aerul sufocă
De prea multă crimă,
Strigătele pier
De prea puține
Răspunsuri.

Bolnavă,
România
Pleacă să-și revină
În altă țară:
Unde spitalele
Vindecă,
Unde strigătul
Se aude
Unde copiii
Trăiesc,
Unde legea
Nu doarme.

Ne pare rău,
Alexandra,
Că România nu mai e,
De mult,
Țara în care nu moare
Nimeni.

36

 

Te-aș ruga să te trezești azi să construim un cer. Nu știu dacă la voi, acolo, se deschid ochii dimineața cu fața spre soare. Sau dacă îi țineți mereu deschiși, surprinși de atâta frumusețe continuă, de atâta iubire, de atâta drag… Te-aș ruga să-i deschizi totuși. Mereu mi-au plăcut ochii tăi puternic verzi, zâmbind în rid mihocesc și timid.

Te-aș ruga să faci tu primul pas. Noi nu știm din ce subtanță magică e construit cerul de e atât de limpede și de încape atâta suflete dragi. Nu știm cum se așează suflet peste suflet până devine albastru și clar, până se consumă și iar se înalță din atâta iubire. Nu știm să fim, dincolo de dorul care macină.

Te-aș ruga să ne spui cum trece timpul la tine, cum se revarsă veșnicia iubirii în aripi și cum e să știi, în sfârșit, să zbori, să te înalți, la nesfârșit, spre El. Te-aș ruga să ne povestești tu cum se simte dorul în rai. La noi, se consumă, din ce în ce mai aprins, în buchete de flori și o bancă, în soare de iulie, de unde mama nu mai vrea să plece, de drag. E un sentiment de minune în aer, la umbra ta cu miros de crini.

Te-aș ruga să ne spui cum se iubește la voi. Cum se sărbătorește ziua în care te-ai născut din lumină să aduci bucurie. Cum se simt cei 36 de ani de frumusețe, de zbor și de atâta cer. Cum simți când ne e dor și ne apari in vis să ne mai îmbrățișezi o dată. Cum rămâi tu parte din noi din ce în ce mai dragă. Cum rămâi și tată, și fiu, și soț, și frate, și te simțim din ce în ce mai aproape.

La cât mai mult cer, suflet drag! Ne e foarte dor de tine!

Fereastră

 


Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre bucătăria
Cu scaune mici;
Să ne cățărăm
Cu barba pe masă
Și mâinile-n oala
De orez cu lapte
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre grădina din spate;
Să ne-avântăm
În hamac
Și în vișini
Și-apoi să ne facem vânt
În noroaie
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre vară:
Să ștergem geamul
De ploaie
Cu ziarul,
Cum ne-a-nvățat bunica,
Și să-înfățăm perne
Cu pene
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre pădure:
Să ne plimbăm
Agățați de o mână,
Să nu mai știm
De ieri
Sau de mâine
Și să ne umplem inimile
Cu iubire
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre mine.
Ce păcat,
Că m-am îndrăgostit
Iremediabil
De ziduri.

Și dor!

Ceva despre cum

 


Ceva despre bucurie,
Despre cum e senin
Și cald,
Fără să deranjeze,
Despre cum peste mare
Dumnezeu a desenat
Un zâmbet larg
Din briză și apă
Sub un sărut insistent
De soare.

Ceva despre minune,
Despre cum,
În fiecare zi,
Ne deschidem ochii
Dintr-o pernă caldă
Și ni-i adâncim
Într-o cană de cafea
Cu lapte,
Despre cerceii din cireșe
Și pânditul din frunze,
Despre lumina din buze
Căutând alte buze
În ștampilă de drag
Și recunoștință.

Ceva despre iubire,
Despre cum e frumos
Când îmbrățișăm lumea
În fiecare pas,
Despre cât de elastică
E inima,
Micșorată-n durere
Și cât e de mare apoi,
Când crește:
În bunătate,
În îmbrățișare,
În recunoștință,
În iubire.

Nerăbdare

 

Nu știu despre voi

Dar eu nu mai am

Răbdare.

Mă strânge timpul.

Mă doare pielea

Și ochii,

Mă ard buzele

De cuvinte

Sau de lipsa lor

Iar sufletul

Se înghesuie

Într-un colț

De mine,

Doborât

De așteptare:

Să iasă soarele,

Să fie cald,

Să fie lumină,

Să vină seara

Sau dimineața,

Să simt miros de cafea,

Să alerg pe plajă,

Să construiesc:

O casă

Sau măcar

O poezie,

Să râdă copii

La ușa de intrare,

Să mă ascund

De orice mișcare,

Să citesc,

Să dorm,

Să fie vacanță,

Să plouă vara,

Să alerg,

Să plec

Sau să vin,

Să iubesc mai mult,

Să simt mai mult,

Să mă rog mai mult,

Să trăiesc mai mult,

Să fiu!

Apoi, mă întorc

Pe partea cealaltă

De mine,

Și mai aștept

Puțin:

Tic-Tac!

N-ai vrut, Doamne!

 
Good Friday

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți:

Nici cruce,

Nici piroane,

Nici palma peste rană.

Ai închis ochii,

Strâns,

Ca să nu vezi

Mâna ridicată

Să lovească.

S-a închis și cerul atunci

Iar sufletul

Ți s-a cutremurat

Odată cu pământul

De atâta ură.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Sfârșitul.

Ți-ai odihnit

Sufletul

Pe lemn

Până târziu

Când inima mamei

A obosit

La poalele crucii

De atâta durere.

N-ai vrut, Doamne,

Să împarți

Mormântul.

Însă,

Cu fiecare palmă,

Ne-ai câștigat

Cerul,

Ne-ai dăruit

Viața,

Ne-ai vindecat

Iertarea,

Ne-ai învățat

Iubirea

Care nu moare.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Pământul.

Ni l-ai dăruit

Întreg,

Fiecăruia dintre noi.

Ne-ai purtat

Și cruce,

Și jertfă,

Și durere

Ca să-nviem

Întregi

Din lupta Ta.

Iartă-ne, Doamne,

Așa,

Oameni cum suntem!

Mai sunt

 

Mai sunt și oameni triști;

își odihnesc obrajii-n mâini

Și nu-nțeleg

De ce

Poartă povara lumii-n spate,

Încă,

Dup-atâta trudă.

Poate ca sufletul

Să fie mai ușor

Apoi

Sau

Cine știe?


Mai sunt și oameni duri;

și-au lepădat emoțiile

De mult,

De la prima palmă,

De la prima durere,

De la prima lacrimă

Vărsată pentru cine

N-a-nțeles

Cum e să fie

Părinte

Sau prieten

Sau OM,

În definitiv.Dacă n-au fost învățați

Și cum să iubească

Dacă n-au fost învățați

Să simtă?



Mai sunt și oameni răi;

și-au îngropat aripile

Sub călcâie,

Odată cu oamenii

Pe care i-au folosit

Ca să se înalțe.

Un pas mai sus,

O emoție în minus.

Iar Dumnezeu

Și-a închis ochii

În fața crucii lor,

Deși nu și-a putut ascunde

Lacrimile,

Pentru oamenii striviți

Și pentru aripile

Găurite.



Mai sunt și oameni buni.

Au lumină pe obraji

Și bunătate-n ochi,

O copilărie pe care

N-au pierdut-o

Încă,

Deși își strivesc

Inimile

De aceleași ziduri

Universale.

Iar oamenii buni

Au fost, poate,

Odată,

Și triști,

Sau duri

Sau răi,

Dar au știut să-și refacă

Aripile

Din noroi,

Iubind.

Se recomandă citirea cu atenție a prospectului. Fiecare suflet crește după tratamente aplicate intensiv peste durere, tristețe sau răutate, până sufletul devine uniform și curat. Până e, din nou, apt de iubire.