Cu tine

 


Fără tine
Mi-e gol:
Simt nevoia să mă îmbrac
În mare
Și să-mi trag plaja
Peste umeri,
Să-mi vorbească
Scoicile
În povești cu sirene
Și valuri adânci.

Fără tine
Mi-e frig:
Simt nevoia să mă topesc
La soare
Și să alung norii
Spre apusuri,
Să nu-mi mai bată
În suflet
Doruri de mâini
Pe obraji.

Fără tine
Mi-e umbră:
Simt nevoia să mă aprind
Pe șezlonguri
Și să mut copacii
Mai la stânga,
Să nu-mi acopere
Inima
De-ntuneric.

Cu tine
Mi-e zâmbet
Și-mi crește sufletul
În valuri,
Pe nisipuri
Și-n muzică
De scoică sărată
Descoperită
Sub talpă.

Ce bine că-mi ești
Și azi
Iubire.

Pauza din puls

 


Nu anii
Ne omoară,
Ci pauzele
Crescute, neglijent,
În iubire:

Mâinile pe care nu le-am
Întins,
Cuvintele pe care nu le-am
Spus,
Îmbrățișările pe care nu le-am
Dat,
Obrajii pe care nu i-am
Mângâiat,
Lacrimile pe care nu le-am
Șters,
Zâmbetele pe care nu le-am
Adus,
Pașii pe care nu i-am
Făcut,
Adevărul pe care nu l-am
Spus,
Ochii pe care nu i-am
Privit,
Dorul pe care nu l-am
Strigat,
Sufletele pe care nu le-am
Atins,

Niciodată.

Nu anii
Ne omoară,
Ci neglijența
De a ne umple inima,
Cu lucruri
Și cu din ce în ce mai puțină
Iubire.

Pentru oameni.

Riduri

 

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

Exces

 


Câteodată,
Ne bucurăm atât de mult
Că nu suntem singuri,
Încât ne adaptăm,
Voit,
Celei mai apropiate
Priviri.

Învățăm
Să privim altfel,
Cu ochii împrumutați,
Bucurându-ne
De nou și de întâmplare.
Pășim, temător,
Pe urmele adâncite deja
Și simțim că
E bine așa…
Când altcineva
Ne trasează viața
Și sensul.

Câteodată,
În înghesuiala asta
De descoperire
Și non-singurătate,
Nu mai realizăm
Binele și răul.
Uităm că suntem
În afara celorlalți
Și devenim,
Încet, încet,
Un amestec de suflete.

Și nu mai știm
De ce plecăm,
De ce venim
Și de ce
E atât de ușor
Să ne uităm
Conținutul,
Doar pentru că
Cineva
Într-o zi în care
Ne simțeam singuri
Ne-a spus
Bună dimineața.

Amestecul continuu de oameni și păreri dăunează grav sănătății.
Pentru o viață sănătoasă, trasați o limită clară între
A FI
și
A FI PRIN CEILALȚI.

Așa

 


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

Rugă

 

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

Bine?

 


Ciudat
Cum ne căutăm
În afara oamenilor.
Cum, de fiecare dată
Când plângem,
Uităm
Că fiecare lacrimă
Are atâtea replici
În lume,
Urlând
A nesperanță
Și a umbră.

Ciudat
Cum ne bucurăm
Fără să împărțim
Din minune,
Cum adunăm,
Habotnic,
Fiecare șansă
Care să ne urce,
Singuri,
Un pic mai sus;
Mai sus
Decât aripile
Altor suflete
Care încă mai luptă
Să urce.

Ciudat
Cum simțim
Că suntem buni
Deși,
Din ce în ce mai rar,
Întindem mâinile
Spre ceilalți,
Dăruind.

Și asta doar pentru că
Am uitat să privim
Cu ochii de copil
Și pentru că
Încă mai
Credem
Că a nu face rău
Înseamnă,
Automat,
A face
BINE.

Interzis

 


Dacă se lasă
Pe flori și frunze
Și ochi obosiți de-ntuneric,
Dacă învie
Trotuare și pași
Ronțăind iarbă rece
Sub tocuri,
Dacă se-alintă-n
Mireasmă de mugur deschis
Și de zâmbet
Dacă se-aprinde
În soare și cer
Fără pată,
Dacă aleargă
Primăvara
În vene,

E interzis
Să fii trist,
Să urăști,
Să renunți,
Să nu-ți amintești
Că e mereu
Frumos
În lume.

Vineri alene

 


De ce azi?

Mai bine
Hai să întindem o pătură
Mare, călduroasă,
Peste lume,
Să ne acoperim
Gândurile, problemele, bătăile grăbite de
Inimi obosite,
Să închidem genele
Peste obraji, și drumuri, și vise
Încă neatinse.

Mai bine
Hai să ne zâmbim
Și să topim în surâs
Toate zilele, orele, minutele, secundele
În care am uitat
Să trăim altfel decât
Existând.
Să ne odihnim
Mâinile, buzele, ochii,
Sufletele.

Mai bine
Hai să ne iubim,
Fără grabă,
Ca-ntr-o vineri pictată static
Pe perete,
Până nu mai sunt
Nici gânduri, nici probleme,
Nici bătăi grăbite
De inimi.

Niciodată

 


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.