Fariseism

 


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

Cinci ani de rai

 

Mi-e dor, să știi! N-a devenit mai ușor să te știu departe, deși știu că nu ești. E doar ce simt, pentru că nu mai ești la celălalt capăt de telefon, de îmbrățișare, de iubire. Îți scriu în fiecare an, cu vina unui suflet care n-a știut să aprecieze suficient timpul. Îți scriu ca să mă rog. În fiecare zi ai timpul tău în gând și-n inimă, ca o nostalgie dulce-amară, a bucuriei de a-ți fi putut cunoaște sufletul bun, dar pentru prea puțin timp. Oricum n-ar fi fost destul vreodată…

De când ai plecat, acasă e în doliu, purtând deasupra ușii, la intrare, o pânză neagră, pe care mama nu uită s-o șteargă de praf, dar nu și de durere. În cameră încă mai e o candelă aprinsă; și știu că lumina caldă e a ta!. Pentr-un moment, când o distingi de-afară, te duce gândul la nopțile de vară când uitai să dormi, cu ochii-nfipți în altă carte, în altă poveste. Iar tata te striga să dormi, că „e și mâine-o zi”. Dar nu știam atunci cât prețuiai fiecare moment, fiecare ocazie de a vedea mai mult, a cunoaște mai mult, a trăi mai mult…

Acasă te așteaptă încă: în fiecare moment în care tata strânge lemne din atelier, din care tu construiai table de șah; în fiecare mâncare de ardei copți, în care obișnuiai să întingi din mămăligă; în fiecare viață de sfinți citită din Proloage, în genunchi, din care se distinge încă, tonul tău, ușor grăbit, pentru că, nu-i așa?, nu-i timp și pentru studiu; în fiecare revistă cu Mikey citită pe cuptor, cu mâinile-ncălzite peste plită; în fiecare inimă, în fiecare zâmbet, în fiecare dor.

Ți-aș spune să mai vii în vis și să împarți din rai. Mama atât așteaptă! Și e atât de bucuroasă să-ți mai vadă o dată chipul încât doare. Să vii, dar să nu lași din ochi să iasă lacrimi! Să povestești și să împarți din fericire, ca să ne-ncarci inima de cum ar trebui să fie viața și sfărșitul: rai!

Mi-e dor, cel mai dor! Sunt cinci ani de când nu te-am mai strâns în brațe, ci doar în rugăciune.
Să fii tu, unde noi nu suntem, bucurie! Iar, peste ani și timp, să ne-ntâlnim acolo unde nu este „întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”!

Odihnă veșnică, suflet drag!

Patru ani și-o veșnicie!

 

De când te cunosc nu mă mai doare timpul. Prețuiesc firele argintii alunecând pe frunte și ridurile din ochi, pentru că ne amintesc despre toate momentele prin care am trecut împreună. Adun minutele, orele și anii și mulțumesc pentru minunea de a ne fi, încă un an, întreg și bucurie.

De când te cunosc, nu mai plâng pentru ce n-am reușit încă. Știu că, dincolo de căderi și luptă, în povestea asta mare și frumoasă desenată de Dumnezeu în sufletele noastre, mă așteaptă mereu un zâmbet, o îmbrățișare și o mână întinsă. Adică totul!

De când te cunosc, nu mai alerg. Îmi trag sufletul, ascult și privesc. Am învățat să mă bucur de momentele mici la fel cum altădată așteptam momentele mari: un zâmbet dimineața, o cafea sorbită pe ambele margini, un „dar cât de mult mă mai iubești?” cu răspuns diferit de fiecare dată, dar cu accent pe „cât universu-n lung și lat”.

De când te cunosc, mi-e din ce în ce mai dor de tine. Dincolo de timp, de spațiu, de tine și de mine înghesuiți în aceeași cameră, inima-mi bate a dor de ce n-am trăit încă împreună: încă un rid, încă un zâmbet, încă un fir argintiu căzut peste pleoape, încă o dovadă a iubirii care ne-ntregește pentru veșnicie.

4 ani în care ne-am învățat pe de rost bucuriile, tristețile și tot ce ne definește, din ce în ce mai mult, întregul.

La mulți ani, iubire!

Judecată

 


Și totuși
Nu există oameni
Răi
Cu totul.

Există oameni
Care au căzut
Și și-au lovit
Nu numai genunchii,
Ci și sufletul.

Există oameni
Care n-au reușit
Să învețe
Că palma
Pe care o strivești,
Atât de des,
Nu e făcută numai
Să lovească,
Ci și să mângâie.

Există ochi
Care nu mai văd
Frumusețea
După ce au plâns.

Există buze
Care nu mai știu
Să cânte
După ce au urlat.

Există inimi
Care nu mai știu
Să împartă
După ce s-au rupt.

Și totuși
Nu există oameni
Buni
Cu totul.

Există doar iubiri
Care n-au renunțat
Să lupte,
Chiar și după ce
Au căzut,
Au lovit,
Au plâns,
Au urlat,
Au trăit.

Și ce e viața
Dacă nu o luptă
Din care ies vii
Numai cei care
Au iubit
Până la capăt?

Pentru că o inimă care
Bate
Nu e
Neapărat
O inimă care
Mai trăiește
Încă!

Și cine suntem noi să judecăm ce nu trăim noi ÎNȘINE?

Doamne,

 


Mai toarnă niște aer
Peste trotuarele astea
Fierbinți,
Peste rochiile-n buline
Asortate cu tocuri
Adâncite-n smoală,
Peste mirosul
Strident
De oraș ars.

Mai toarnă niște copaci
Peste cimenturile astea
Gri,
Peste oamenii grăbiți
Să respire rana
Pădurilor tăiate,
Care nu mai au timp
Să crească.

Mai toarnă niște apă
Peste verdele-aprins,
Peste focul menit
Să mistuie viață
Și aer
Și sens.

Mai toarnă niște minte
Peste oamenii ăștia
Grăbiți
Care luptă,
Și aleargă,
Și se zbuciumă,
Și construiesc
Trotuare
Pentru mers,
Înainte să construiască
Viață
Pentru respirat.

La mulți ani, iubire!

 

Până la lună și înapoi. Sau poate până-n cer. Sau cât toate universurile la un loc :). Iar dacă e puțin și ți se zdrobește un rid morocănos pe frunte, mai adăugăm câteva universuri, ca să fie cel mai mult și mai mult.

Oricât de siropos ne-am iubi, nu ne lipsește nici hazul, nici ironia, pentru că încă mai copilărim. E cea mai simplă metodă de a ne aminti că viața e mai frumoasă, mai întreagă împreună. Cu inima celuilalt în brațe, zidurile scad, pașii-s mai ușori iar fiecare zi care trece are cel puțin un scop: de a ne proteja iubirea.

Ni se repetă, de multe ori, că fluturii mor, că timpul adâncește problemele și micșorează sufletele, că, din visul ăsta frumos, devenit complet într-o zi de toamnă în care ne-am împărțit veșnicia pe degete, se va șterge emoția și vom rămâne goi și plictisiți de noi înșine. Cu timpul, însă, deși emoțiile îmbătrânesc, sufletele învață o altfel de iubire: în care știi să recunoști privirile, durerile, bucuria, fără cuvinte; în care înveți să respecți diferențele și să iubești asemănarea; în care crește bucuria de a lupta împreună, de a descoperi împreună, de a trăi împreună; în care, oricât de stereotipic ar suna, ultima bucată de prăjitură se negociază, de fiecare dată, nu pentru sine, ci pentru celălalt.

Pentru că îmi ești zâmbet, putere și inimă, te iubesc!
La mulți ani, iubirea mea până la cer și înpoi, cu toate universurile la un loc! La încă 90 de ani împreună.
Și, cum ar fi zis bunica, după ce ne lua în brațe: să ne dea Dumnezeu sănătate. În rest, avem noi grijă!

România în care nu moare nimeni

 


România a ieșit la joacă
În drum,
Poartă șlapii buni
Și zâmbet de copil
Îndrăgostit de
Vacanță.

România desenează-n oracol
Și îndoaie hârtia
La colțuri
În secrete
Despre cine iubește ea
Mai mult.

România își construiește aripi
Din carton
Și își ia avânt
În leagănul din
Curtea bunicii.

România se-mpiedică
Alergând la deal
Și-și julește genunchii.
Plânge,
Întinzându-și brațele
Spre mama,
Să sufle ea
Și să treacă.

România crește
Și pleacă de-acasă,
Cu lacrimile-n ochi
Și-n suflet,
Pentru că acasă
Nu mai e loc
De ea:

Străzile-s rănite
De prea multe accidente,
Pământul doare
De prea puțini copaci,
Aerul sufocă
De prea multă crimă,
Strigătele pier
De prea puține
Răspunsuri.

Bolnavă,
România
Pleacă să-și revină
În altă țară:
Unde spitalele
Vindecă,
Unde strigătul
Se aude
Unde copiii
Trăiesc,
Unde legea
Nu doarme.

Ne pare rău,
Alexandra,
Că România nu mai e,
De mult,
Țara în care nu moare
Nimeni.

36

 

Te-aș ruga să te trezești azi să construim un cer. Nu știu dacă la voi, acolo, se deschid ochii dimineața cu fața spre soare. Sau dacă îi țineți mereu deschiși, surprinși de atâta frumusețe continuă, de atâta iubire, de atâta drag… Te-aș ruga să-i deschizi totuși. Mereu mi-au plăcut ochii tăi puternic verzi, zâmbind în rid mihocesc și timid.

Te-aș ruga să faci tu primul pas. Noi nu știm din ce subtanță magică e construit cerul de e atât de limpede și de încape atâta suflete dragi. Nu știm cum se așează suflet peste suflet până devine albastru și clar, până se consumă și iar se înalță din atâta iubire. Nu știm să fim, dincolo de dorul care macină.

Te-aș ruga să ne spui cum trece timpul la tine, cum se revarsă veșnicia iubirii în aripi și cum e să știi, în sfârșit, să zbori, să te înalți, la nesfârșit, spre El. Te-aș ruga să ne povestești tu cum se simte dorul în rai. La noi, se consumă, din ce în ce mai aprins, în buchete de flori și o bancă, în soare de iulie, de unde mama nu mai vrea să plece, de drag. E un sentiment de minune în aer, la umbra ta cu miros de crini.

Te-aș ruga să ne spui cum se iubește la voi. Cum se sărbătorește ziua în care te-ai născut din lumină să aduci bucurie. Cum se simt cei 36 de ani de frumusețe, de zbor și de atâta cer. Cum simți când ne e dor și ne apari in vis să ne mai îmbrățișezi o dată. Cum rămâi tu parte din noi din ce în ce mai dragă. Cum rămâi și tată, și fiu, și soț, și frate, și te simțim din ce în ce mai aproape.

La cât mai mult cer, suflet drag! Ne e foarte dor de tine!

Fereastră

 


Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre bucătăria
Cu scaune mici;
Să ne cățărăm
Cu barba pe masă
Și mâinile-n oala
De orez cu lapte
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre grădina din spate;
Să ne-avântăm
În hamac
Și în vișini
Și-apoi să ne facem vânt
În noroaie
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre vară:
Să ștergem geamul
De ploaie
Cu ziarul,
Cum ne-a-nvățat bunica,
Și să-înfățăm perne
Cu pene
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre pădure:
Să ne plimbăm
Agățați de o mână,
Să nu mai știm
De ieri
Sau de mâine
Și să ne umplem inimile
Cu iubire
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre mine.
Ce păcat,
Că m-am îndrăgostit
Iremediabil
De ziduri.

Și dor!

Ceva despre cum

 


Ceva despre bucurie,
Despre cum e senin
Și cald,
Fără să deranjeze,
Despre cum peste mare
Dumnezeu a desenat
Un zâmbet larg
Din briză și apă
Sub un sărut insistent
De soare.

Ceva despre minune,
Despre cum,
În fiecare zi,
Ne deschidem ochii
Dintr-o pernă caldă
Și ni-i adâncim
Într-o cană de cafea
Cu lapte,
Despre cerceii din cireșe
Și pânditul din frunze,
Despre lumina din buze
Căutând alte buze
În ștampilă de drag
Și recunoștință.

Ceva despre iubire,
Despre cum e frumos
Când îmbrățișăm lumea
În fiecare pas,
Despre cât de elastică
E inima,
Micșorată-n durere
Și cât e de mare apoi,
Când crește:
În bunătate,
În îmbrățișare,
În recunoștință,
În iubire.