Ar fi fost timp

 

Ar fi fost timp să-ți spun cât îmi ești de drag și cât de mult m-ai ajutat să cresc. Că te-am iubit de când am împărțit felii de pâine cu zahăr și mere verzi și m-ai învățat să urc în copaci, chiar dacă îmi tremura și sufletul de teamă.

Ar fi fost timp să-ți spun că, deși am plecat departe, nu am plecat de fapt. Că te-am purtat în suflet și ți-am admirat mereu curajul și lupta de a ajunge cel mai bun, de a trăi în fiecare zi modestia de a învăța mai mult, pentru că, nu-i așa, încă nu e destul…

Ar fi fost timp să-ți spun că ai devenit mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată într-un timp foarte scurt: tată, soț, preot, sfătuitor, suflet mare.

Ar fi fost timp să-ți spun tot ce simțeam că meriți: lumea întreagă.

Dar n-am știut să-ți caut în ochi timpul și să-mi adun bucuria în cuvinte, să descarc din “la mulți ani”-uri mai mult decât simplitatea unui gest comod, constrâns de întâmplare și de sensuri.

Nu mai e timp să-ți recunosc ochii verzi și sufletul blând. Îți voi purta, însă, dorul în suflet și modelul în privire, cu nădejdea cerului în pași, a reîntâlnirii fără sfârșituri.

La mulți ani veșnici, suflet bun! Mi-e tare dor de tine!

:) (sau despre firescuri)

 


Chiar e frumos
Pe strada asta însorită.
Copacii zâmbesc,
Se leagănă leneș
Și împrăștie bucurii
De frunze
În plete de trecători
Pierduți în gânduri
În telefoane
Sau în inimi
Cu lipici.

Chiar e frumos
În orașul ăsta firesc.
Norii plâng
De fericire,
Câteodata explozivă,
Câteodată tandră,
Pe umbrele roșii,
Obraji fini
Sau
Direct în suflete.

Chiar e frumos
În lumea asta necuprins de mare
Oamenii iubesc
Profund,
Pierdut,
Paradoxal
Deschis,
Posesiv,
Imperfect,
Singular
Sau doar
Deosebit de firesc.

Chiar e frumos
Pe stradă,
Pe umbrele,
În lume,

Dar mai ales
În zâmbetul tău.

 

 

Dumnezeu închide cerul

 


Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de genele care
Nu-și plâng decât
Propriile drumuri
Și de mâinile care
Nu-și îmbrățișează
Decât propriile
Inimi.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de rugile care
Nu vorbesc decât despre
Sine
Și de buzele care
Nu știu să mulțumească,
Înainte să ceară.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură
De cuvinte,
De gânduri,
De absență,
De egoism
Și de nesfârșita
Nemulțumire
De a nu avea
Ceea ce credem
Că merităm.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Și nu-l deschide
Până nu învățăm
Că sufletul
Nu se curăță
Niciodată
Numai
Prin sine
Însuși.

Port

 


De când îți port
Inima
În ochi
Genele îmi sunt triste:
Se pleacă
Rece
Și plouă
Toată durerea
Pe care mi-ai strigat-o
Pentru că am plecat
Departe.

De când îți port
Inima
În mâini
Degetele îmi sunt slabe:
Îmbrățișează
Strâmt
Toata distanța
Pe care am crescut-o
Între noi
Pentru că am tăcut
Prea mult.

De când îți port
Inima
În suflet,
Visele dor
Toate cuvintele
Pe care nu le-am
Spus,
Toate mâinile
Pe care nu le-am
Întins,
Toți pașii
Pe care nu i-am
Făcut.

Prietenia este o emoție ușor influențabilă, sensibilă la frig și distanță.
Pentru o inimă sănătoasă, evitați consumul de vină și judecată.

Pentru că fiecare suflet poartă o luptă pe care nu o știe
Nimeni.

Cu tine

 


Fără tine
Mi-e gol:
Simt nevoia să mă îmbrac
În mare
Și să-mi trag plaja
Peste umeri,
Să-mi vorbească
Scoicile
În povești cu sirene
Și valuri adânci.

Fără tine
Mi-e frig:
Simt nevoia să mă topesc
La soare
Și să alung norii
Spre apusuri,
Să nu-mi mai bată
În suflet
Doruri de mâini
Pe obraji.

Fără tine
Mi-e umbră:
Simt nevoia să mă aprind
Pe șezlonguri
Și să mut copacii
Mai la stânga,
Să nu-mi acopere
Inima
De-ntuneric.

Cu tine
Mi-e zâmbet
Și-mi crește sufletul
În valuri,
Pe nisipuri
Și-n muzică
De scoică sărată
Descoperită
Sub talpă.

Ce bine că-mi ești
Și azi
Iubire.

Pauza din puls

 


Nu anii
Ne omoară,
Ci pauzele
Crescute, neglijent,
În iubire:

Mâinile pe care nu le-am
Întins,
Cuvintele pe care nu le-am
Spus,
Îmbrățișările pe care nu le-am
Dat,
Obrajii pe care nu i-am
Mângâiat,
Lacrimile pe care nu le-am
Șters,
Zâmbetele pe care nu le-am
Adus,
Pașii pe care nu i-am
Făcut,
Adevărul pe care nu l-am
Spus,
Ochii pe care nu i-am
Privit,
Dorul pe care nu l-am
Strigat,
Sufletele pe care nu le-am
Atins,

Niciodată.

Nu anii
Ne omoară,
Ci neglijența
De a ne umple inima,
Cu lucruri
Și cu din ce în ce mai puțină
Iubire.

Pentru oameni.

Riduri

 

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

Exces

 


Câteodată,
Ne bucurăm atât de mult
Că nu suntem singuri,
Încât ne adaptăm,
Voit,
Celei mai apropiate
Priviri.

Învățăm
Să privim altfel,
Cu ochii împrumutați,
Bucurându-ne
De nou și de întâmplare.
Pășim, temător,
Pe urmele adâncite deja
Și simțim că
E bine așa…
Când altcineva
Ne trasează viața
Și sensul.

Câteodată,
În înghesuiala asta
De descoperire
Și non-singurătate,
Nu mai realizăm
Binele și răul.
Uităm că suntem
În afara celorlalți
Și devenim,
Încet, încet,
Un amestec de suflete.

Și nu mai știm
De ce plecăm,
De ce venim
Și de ce
E atât de ușor
Să ne uităm
Conținutul,
Doar pentru că
Cineva
Într-o zi în care
Ne simțeam singuri
Ne-a spus
Bună dimineața.

Amestecul continuu de oameni și păreri dăunează grav sănătății.
Pentru o viață sănătoasă, trasați o limită clară între
A FI
și
A FI PRIN CEILALȚI.

Așa

 


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

Rugă

 

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!