Rugă

 

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

Bine?

 


Ciudat
Cum ne căutăm
În afara oamenilor.
Cum, de fiecare dată
Când plângem,
Uităm
Că fiecare lacrimă
Are atâtea replici
În lume,
Urlând
A nesperanță
Și a umbră.

Ciudat
Cum ne bucurăm
Fără să împărțim
Din minune,
Cum adunăm,
Habotnic,
Fiecare șansă
Care să ne urce,
Singuri,
Un pic mai sus;
Mai sus
Decât aripile
Altor suflete
Care încă mai luptă
Să urce.

Ciudat
Cum simțim
Că suntem buni
Deși,
Din ce în ce mai rar,
Întindem mâinile
Spre ceilalți,
Dăruind.

Și asta doar pentru că
Am uitat să privim
Cu ochii de copil
Și pentru că
Încă mai
Credem
Că a nu face rău
Înseamnă,
Automat,
A face
BINE.

Interzis

 


Dacă se lasă
Pe flori și frunze
Și ochi obosiți de-ntuneric,
Dacă învie
Trotuare și pași
Ronțăind iarbă rece
Sub tocuri,
Dacă se-alintă-n
Mireasmă de mugur deschis
Și de zâmbet
Dacă se-aprinde
În soare și cer
Fără pată,
Dacă aleargă
Primăvara
În vene,

E interzis
Să fii trist,
Să urăști,
Să renunți,
Să nu-ți amintești
Că e mereu
Frumos
În lume.

Vineri alene

 


De ce azi?

Mai bine
Hai să întindem o pătură
Mare, călduroasă,
Peste lume,
Să ne acoperim
Gândurile, problemele, bătăile grăbite de
Inimi obosite,
Să închidem genele
Peste obraji, și drumuri, și vise
Încă neatinse.

Mai bine
Hai să ne zâmbim
Și să topim în surâs
Toate zilele, orele, minutele, secundele
În care am uitat
Să trăim altfel decât
Existând.
Să ne odihnim
Mâinile, buzele, ochii,
Sufletele.

Mai bine
Hai să ne iubim,
Fără grabă,
Ca-ntr-o vineri pictată static
Pe perete,
Până nu mai sunt
Nici gânduri, nici probleme,
Nici bătăi grăbite
De inimi.

Niciodată

 


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.

Nu mi-e frică (Paula Săcui)

 

Înghesuită de gânduri și de o lume care o strivește, ca apoi să o compună la loc, mai puternică, Lola visează și se luptă. Își strânge cu grijă cuvintele și le aruncă strident în lume, la fel cum simte. Nu o limitează emoțiile și nu are rețineri în cuvinte, fie ele deranjante ochiului sensibil. Lola trăiește. Uman și cu frică de necunoscuturi. Cu un umor delicios, Lola pășește pe sârmă și încearcă să-și țină echilibrul pe parcursul poveștii, fără să uite să cadă, pentru a se ridica la loc.

Din sursa nesfîrșită de sentimente pe care și le însușește, Lola compune povești și trage concluzii realiste, inclusiv în iubire:

“Poveștile cu << și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți>> sunt strict pentru prinți și prințese”.

Lola își fumează plămânii la fel cum respiră: cu poftă de viață și de surpriză. Apoi își plânge nefericirea și admite, simplu, că e neînțeleasă. Emite teorii universale cu un umor subtil și plin de poezie, atacând subiecte de trend:

“Ce fac femeile atunci când sunt nefericite ? Unele își mai iau un amant, altele pun ziduri după ziduri.”
”Femeile au un spirit de frondă. Deși sunt realmente tâmpite, nu trebuie le arăți niciodată că ai aflat, pentru că se unesc și se revoltă. E o revoltă de coafor”.

Volumul, pe care îl găsiți sigur pe rafturile editurii ALL, e un amestec de idei întrerupte și reluate, de fiecare dată mai intens. Paginile adună gândurile autoarei exact așa cum curg, fără filtru, pentru ca logica să fie înțeleasă din subtil și din amestec, după ochii celui care citește. Nu e loc în mintea Lolei de o coerență evidentă, pentru că trăiește cu pasiune și mult, fără etichetă și fără opreliști:

”— Simt că am trăit mai multe vieți într-una singură. Doar că s-au închis, rând pe rând”.

În aceleași rânduri, afli despre ”armata” de unchi și mătuși ai Lolei, cum poți să afli și despre faptul că urăște să calce rufe. E o lectură care promite și care se respiră fără pauză, în care te regăsești sigur zâmbind și admirând o luptă care nu se oprește până în râsetul final, într-o remarcă ironică și teatrală:

”Ha-ha-ha. Acum știu ce-o să spun despre tine…”

Trăiește!

 


Cred că zilele trec.

Trec pașii
Pe care nu îi faci la timp,
Trec zâmbetele
Pe care uiți să le dai,
Trec mâinile
Pe care nu vrei să le strângi,
Trec inimile
Care învață să nu mai bată
Pentru tine.

Trec ochii
Pe care nu știi să-i admiri,
Trec buzele
Pe care nu vrei să le-asculți,
Trece visul
Care învață să nu mai promită
Pentru tine.

Trec șanse,
Trec vorbe,
Trec momente.
Și vise, și lupte, și aripi întinse, și
Suflete.

Cred că oamenii trec
Și nu înțeleg
Că nu se mai întorc
Vreodată.

De ce iubim?

 

Ca să ne trezim
Dimineața
În răsărit de soare
Și aer plin de
Lumină,
Ca mâinile să nu doară
Când cresc în alte
Mâini,
Ca ochii să se îndrăgostească
De fulgi
Chiar dacă e frig,
Ca pâinea întinsă,
Deși veche,
Să fie dulce,
Ca să îmbătrânim
Doar în riduri,
Ca fiecare gând
Să nu fie iremediabil
Singur,
Ca muzica să epuizeze,
Nu doar să cânte,
Ca inima să simtă,
Nu doar să bată,
Ca visele să nu fie
Doar în somn,
Ca din noi
Să se nască
Suflete,
Nu doar trupuri,
Ca să nu murim
Niciodată.

De ce iubim?

Ca să trăim,
Nu doar
Să fim.

Diana cu vanilie (Diana Sorescu)

 

Nu știu dacă ați auzit de Diana. O bucurie cu chip de  om și suflet de vanilie dulce care a învățat să scrie înainte să învețe să trăiască și care n-a știut niciodată să existe în afara cuvintelor. O explozie de sentiment și emoție evoluând brusc într-o femeie extraordinară, dar care n-a uitat vreodată să fie copil, liber și sincer, fără prea multe subtilități și fără fard. Un om frumos și simplu în bucuriile care zidesc, complex în trăire, pasiune și cuvinte.

Înainte să-și ridice aripile spre cer, Diana a scris despre lumea pe care avea s-o părăsească repede, dar pe care o iubea complet. Îndrăgostit de viață, blogul ei s-a transformat ușor într-o carte explozivă, de savurat oricând foamea de emoție crește iar sufletul tânjește după sens și puritate. “Diana cu vanilie” se găsește sigur pe rafturile editurii ALL și povestește nu numai despre Diane vesele în căutare de prăjituri, pantofi și infinite amintiri cu Hello Kitty, ci și despre frumusețe, umanitate, prietenie, iubire și despre tot ce înseamnă urcuș sau cădere în drumuri desenând fericire în ținte și pași.

“Începuturi” e un capitol galopant, înghesuind copilării ieșite din matcă și vreri de viață abia înflorită. Dintr-un “roller coaster” în care încă îi e teamă să se urce, pentru că viața zboară pe șine și-și caută vârful la fel de repede cum își descoperă prăpastia, Diana trăiește profund în spatele cuvintelor și-și enumeră, în mod egal, pasiunile și fricile, fără filtru: gem de caise, prietenie, toamnă, vanilie, Hello Kitty, iubire, împlinire, 2012, mulțumire, cozonac și coji ascuțite de nucă, tristețe și fericire, Dumnezeu, un șir de emoții care-o construiesc uman într-un suflet mare.

Lăsând în urmă “începuturile”, Diana învață să vorbească despre “Oameni”. Și o face sincer și extrem de frumos. Vorbește despre oamenii liberi, mereu în devenire, despre alegeri și despre cum pasivitatea te oprește din a trăi, despre dor și sufletele fără de care nu poate să existe, despre femei, bărbați și clișeu în portretizare, despre minune și viață. Cuvintele ei curg limpede și-și fac loc din sânge în inimă, în puls, în ființă. Pentru că sufletul ei descoperit în litere și sensuri e întrebarea și de multe ori răspunsul atâtor oameni morderni, închiși în carapacea unor gânduri și emoții, fără “instrucțiuni de utilizare”.

Diana le spune “pe bune” pentru că le trăiește. Nu înțelege de ce “dragostea durează 3 ani” și convinge cu leacul de a fi mereu pregătiți să ne “aranjăm” trupul și sufletul pentru celălalt, pentru a nu deveni o banalitate. Se amuză teribil de “prostia” femeii îndrăgostite, fără să acuze, încearcă să descifreze enigmele femeii nedescrifrate și ale bărbatului comod și e convinsă că povestea cu broasca și prințul a fost spusă pe dos, pentru că după sărut nu urmează… prințul. Îi e teamă de boala contemporană a oamenilor care suferă de invidie, ură și de prea puțină dragoste și știe că singura soluție nu e a diseca în psihologie, cât e a-i face loc lui Dumnezeu acolo unde de prea mult timp se depune praf în suflet. Și, după atâtea neputințe descifrate în răutate și artificiu, Diana nu judecă. Pentru că știe că în spatele răutății e multă durere.

“Nebuloase” vorbește despre ființă la nivel de iubire și sacrificiu. Lacrimile Dianei sunt libere și curg pentru ce se pierde în “câștigul” devenirii: relații care pier, iubiri șterse de praf și ținute în bibliotecă fără a fi uitate vreodată, plecarea lui, plecarea ei, dorul care sfâșie, minuni noi care cresc pulsul și întind aripile, prietenii pe ecrane versus prietenii reale crescute cu mâna întinsă și muuuultă vanilie și ciocolată, fără de care viața n-are gust. Spre final, Diana știe deja: iubirea adevărată e cea care se respiră la nesfârșit: “Știți că vă iubiți când noțiunea de-a rămâne toată viața împreună vă sperie pentru că… e prea puțin” și că: “oricât ai învăța, încă n-ai învățat nimic”.

O carte care te trăiește continuu, ruptă din poezie și suflet mult, mult, îngrămădit bine în doar 26 de ani în care Diana a trăit aici cât alții într-o viață o neîncetată bucurie de a trăi. Cu zgomot. Cu pasiune. Și cu multe cuvinte.

Zăpadă

 

 

 

 

 

 

Zăpadă
Pe gene
Întinse de Ene,
Pe mâini
Desenând inimi
Peste urme de bocanci
Și pași recunoscând
Talpa lui
În zăpadă.

Zăpadă
Pe căciuli
Ascunzând prințese
Visând la prinți
Și piedici îngrămădite-n
În zăpadă,
Pe buze topind
Vorbe timide-n surpriză.

Zăpadă
Pe cojoace
Strângând suflete tinere
În cordoane,
Pe inimi deschise
Și săruturi astupând
Iubiri
În

Zăpadă.