Să ne oprim

 


Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Și-așa ne dureau
Picioarele
De prea multă trudă.
Să inspirăm
Aer de primăvară
Caldă,
Pe fereastră,
Și miros
De magnolie înflorită.
Să ascultăm
Liniștea
Povestindu-ne
Despre cum
E mai mult loc
În lume.
Să admirăm
De departe
Străzile
Care încap,
În sfîrșit,
Toate ego-urile
Vieții.

Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Să ne încărcăm
De rugăciunea
Planetei
Care învie
Sub ochii noștri
Saturați
De zgomot:
Încă o pasăre
Care cântă,
Încă un copac
Care respiră,
Încă un râu
Care limpezește,
Încă un suflet
Care îngenunchează,
Încă o inimă
Care își amintește
Ce e iubirea:
Un popas
Al ochilor
Care, în sfârșit,
Privesc,
Al buzelor,
Care, în sfârșit,
Vorbesc,
Al mâinilor,
Care, în sfârșit,
Îmbrățișează;
un Dumnzeu
Care învie
Din crucea
Pe care învățăm
S-o purtăm,
Împărțind-o.

Să ne oprim
Puțin
Din goană
Și să respirăm
Timpul,
Pentru prima dată:
Tic-tac!

Strănut

 


Ploaie,
Vânt
Și flori crescute,
Timid,
Pe vârfuri de creangă-nghețată.
Inspir
Petală albă,
Mă bucur
Pentru o secundă
Și apoi
Strănut.

În jur
Se face liniște
Și spațiu
Iar pașii
Cresc
Pînă dispar.

În sfârșit
Aer,
În sfârșit
Pace.
Strănut iar
Și mă bucur
De singurătate
Și flori.

Copilărie

 


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

”Fii schimbarea pe care o vrei în lume”

 

Am vrut să mă schimb. Mi-am descâlcit părul, mi-am clătit ochii, mi-am călcat hainele noi, m-am îmbrăcat și m-am privit repede în oglindă.
Arătam la fel.

Am vrut să mă schimb. Mi-am adunat bucuriile, mi-am anulat tristețile, mi-am numărat câștigurile și am făcut repede o balanță. Eram la fel.

Am vrut să mă schimb și am început să mă gândesc la:
– câtă bucurie am adus
– câtă tristețe am provocat
– câtă iertare n-am primit
– câte îmbrățișări am dat
– câte mâini întinse am răspuns
– câtă iubire am dăruit

Eram pe minus.

Pentru anul care începe, îmi doresc să cresc unde am scăzut. Iar, apoi, să trag linie peste minune și să fiu pe plus: de speranță, de bucurie, de iubire, de Dumnezeu.
La mulți ani, suflete dragi! Să vă crească sufletul în prea-plin în noul an și să nu uitați să fiți iubire!

Dumnezeu așteaptă

 

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

Dragă Moș Nicolae,

 

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!

Orice suflet

 


Orice femeie
E-un amalgam de lumină
Și de puțin întuneric.
Își numără minunile,
Cu accent pe pauze
Și goluri,
Într-un interogatoriu
Infinit
De suflet,
Gândind prea mult,
Simțind prea mult,
Trăind prea mult
Fiecare secundă
Pentru a se bucura
Complet.

Orice bărbat
E-un puzzle complet
De necunoscute
Pe care le numără,
Și le așează,
Logic,
Pe degete,
Până le epuizează;
Crește vulcanic,
Gândește mult
Și intens,
Simte în alb
Și negru,
Amestecând puțin
Câte puțin
Din viforul femeii.

Orice femeie
Învață să trăiască
Simțind:
Și rochia întinsă
Peste coapse,
Asortată cu buzele
Uscate,
Și emoția întâlnirii
Unui suflet aprins,
Și durerea amorțită
A neîmplinirii de inimi,
Și lacrima prelinsă
Pe obrajii șterși,
Și inima bătând
Niciodată
Doar pentru sine
Însăși,
Și iubind.

Orice bărbat
Învață să trăiască
Gândind:
La ziua de ieri
Și de mâine,
La casa din vis
Încă nezidită,
Împărțită egal
În camere pentru suflete,
La ea,
Cuprinzându-i din ce în ce mai mult
Din inimă,
La 1+1,
La drumuri drepte
Și multe,
La iubirea crescând
Peste minte.

Orice bărbat
Și orice femeie
Învață să trăiască
Gândindu-se
La ce au realizat
Și simțind
Ce n-au realizat
Încă.

Fariseism

 


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

Cinci ani de rai

 

Mi-e dor, să știi! N-a devenit mai ușor să te știu departe, deși știu că nu ești. E doar ce simt, pentru că nu mai ești la celălalt capăt de telefon, de îmbrățișare, de iubire. Îți scriu în fiecare an, cu vina unui suflet care n-a știut să aprecieze suficient timpul. Îți scriu ca să mă rog. În fiecare zi ai timpul tău în gând și-n inimă, ca o nostalgie dulce-amară, a bucuriei de a-ți fi putut cunoaște sufletul bun, dar pentru prea puțin timp. Oricum n-ar fi fost destul vreodată…

De când ai plecat, acasă e în doliu, purtând deasupra ușii, la intrare, o pânză neagră, pe care mama nu uită s-o șteargă de praf, dar nu și de durere. În cameră încă mai e o candelă aprinsă; și știu că lumina caldă e a ta!. Pentr-un moment, când o distingi de-afară, te duce gândul la nopțile de vară când uitai să dormi, cu ochii-nfipți în altă carte, în altă poveste. Iar tata te striga să dormi, că „e și mâine-o zi”. Dar nu știam atunci cât prețuiai fiecare moment, fiecare ocazie de a vedea mai mult, a cunoaște mai mult, a trăi mai mult…

Acasă te așteaptă încă: în fiecare moment în care tata strânge lemne din atelier, din care tu construiai table de șah; în fiecare mâncare de ardei copți, în care obișnuiai să întingi din mămăligă; în fiecare viață de sfinți citită din Proloage, în genunchi, din care se distinge încă, tonul tău, ușor grăbit, pentru că, nu-i așa?, nu-i timp și pentru studiu; în fiecare revistă cu Mikey citită pe cuptor, cu mâinile-ncălzite peste plită; în fiecare inimă, în fiecare zâmbet, în fiecare dor.

Ți-aș spune să mai vii în vis și să împarți din rai. Mama atât așteaptă! Și e atât de bucuroasă să-ți mai vadă o dată chipul încât doare. Să vii, dar să nu lași din ochi să iasă lacrimi! Să povestești și să împarți din fericire, ca să ne-ncarci inima de cum ar trebui să fie viața și sfărșitul: rai!

Mi-e dor, cel mai dor! Sunt cinci ani de când nu te-am mai strâns în brațe, ci doar în rugăciune.
Să fii tu, unde noi nu suntem, bucurie! Iar, peste ani și timp, să ne-ntâlnim acolo unde nu este „întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”!

Odihnă veșnică, suflet drag!

Patru ani și-o veșnicie!

 

De când te cunosc nu mă mai doare timpul. Prețuiesc firele argintii alunecând pe frunte și ridurile din ochi, pentru că ne amintesc despre toate momentele prin care am trecut împreună. Adun minutele, orele și anii și mulțumesc pentru minunea de a ne fi, încă un an, întreg și bucurie.

De când te cunosc, nu mai plâng pentru ce n-am reușit încă. Știu că, dincolo de căderi și luptă, în povestea asta mare și frumoasă desenată de Dumnezeu în sufletele noastre, mă așteaptă mereu un zâmbet, o îmbrățișare și o mână întinsă. Adică totul!

De când te cunosc, nu mai alerg. Îmi trag sufletul, ascult și privesc. Am învățat să mă bucur de momentele mici la fel cum altădată așteptam momentele mari: un zâmbet dimineața, o cafea sorbită pe ambele margini, un „dar cât de mult mă mai iubești?” cu răspuns diferit de fiecare dată, dar cu accent pe „cât universu-n lung și lat”.

De când te cunosc, mi-e din ce în ce mai dor de tine. Dincolo de timp, de spațiu, de tine și de mine înghesuiți în aceeași cameră, inima-mi bate a dor de ce n-am trăit încă împreună: încă un rid, încă un zâmbet, încă un fir argintiu căzut peste pleoape, încă o dovadă a iubirii care ne-ntregește pentru veșnicie.

4 ani în care ne-am învățat pe de rost bucuriile, tristețile și tot ce ne definește, din ce în ce mai mult, întregul.

La mulți ani, iubire!