A fost odată ca niciodată…o amintire….

Nici măcar nu e nevoie ca în trecutul tău să fie ceva extraordinar, ieșit din comun, pentru ca tu să-ți faci timp, în „agenda” încărcată a fiecărei zile, să-ți amintești, despre oameni, fapte, sentimente… Și acum, să dau drumul experiențelor oracolelor din copilărie (cu nume, culoare preferată, pets și formații iubite), și să încerc, subiectiv și poate eronat, să vorbesc ”din amintiri”, vechi și noi, despre mine.

Prima mea amintire serioasă, vizuală și plângăcioasă, este de la aproximativ 3 ani, când un muncitor de pe lângă casa parohială a tăiat coada câinelui meu preferat. Imaginea care mi-a rămas în minte nu este cea a faptului în sine, prea dureros pentru a rezista experienţei, ci a câinelui trist ascuns în cuşcă, plângând pe limba lui, fara chef de mangaiat pentru prima data.

Dupa prima imagine pe care creierașul meu a imprimat-o în memoria pe termen lung, mintea mea a ales un moment jucăuș pe care să-l adauge în sacul de amintiri de efect: momentul în care, la insistențele mele copilărești care nu acceptau refuz, tata m-a luat în cârcă de la ceea ce numim noi și azi „vale” (locul casei bunicii) la „deal”, unde căsuța noastră tocmai „își” terminase de construit o cameră în care să locuim cu sobă cu tot:D…O amintire fugară cu răsete și cântecele…

Și de aici lucrurile se complică…M-am transformat într-o fetiță invidioasă și rea, care se uita cu jind la cariocile fraților ei mai mari, deja experți în ale școlii, cu gândul că, la un moment dat, se vor îndepărta de „comoară” și ea va putea să-şi exerseze talentele puerile consumându-le pe desene cu fetițe cu fundițe. Urmarea sună în felul următor: „Tataaaaa, vreau carioci! Mie când imi dai carioci?”. Răspunsul înţelept al tatălui, căruia acum subiectivitatea amintirii mele îi adaugă o voce gravă și o impersonalitate de boss, sună la fel de simplu: „Învață să citești și îți cumpăr”. Este clar că pe atunci nu știam să-mi ordonez prioritățile dacă, în naivitatea mea, am preferat să nu mai pândesc cariocile fraților mei, ci să învăț să citesc din cartea pentru copii a lui Tolstoi cu furnici, vulpi și berze. Așa se face că la 5 ani și un pic Gabi ştia să citească, şi cred că ar fi fost în stare să şi scrie pentru pachetul iubit de carioci, care, de altfel, s-a consumat neîndurător de repede.

Prima zi de şcoală…Cine mai avea adidaşi ca mine (roz, cu scai şi desene verzi, perfecţi pentru uniforma cu patreţele albastre)? Întrebarea învăţătoarei răsună ca un fulger pentru mine, pentru că eu eram singura care avea să-i dea ruşinosul răspuns negativ. „Cine a fost la gradiniţă?”- 29 de mâini ridicate… „Cine nu a fost la grădiniţă?” – O singură mână ridicată…mâna mea nesigură, mică şi înălțată pe jumătate…că, cine ştie…poate n-o să mă observe… Dar, spre marea mea bucurie, rolurile s-au inversat la întrebarea imediat următoare: „Cine ştie să citească?” – Mâna mea sigură şi deodată mai lungă, ridicată cu mândrie peste nivelul capului timid dar zâmbitor. Capetele tuturor părinţilor îndreptate spre mine, ziarul trimis de doamna învăţătoare din mână-n mână pâna la victimă, pasajul citit coerent şi „vina grădiniţei” luată cu grijă şi aruncată de peste mine…la gunoi.

Şefă de clasă…Cel mai greu prim job. E greu, într-adevăr, să-ţi urecheşti „cu metodă” colegii când sunt neastâmpăraţi, când şi tu te simţi de cele mai multe ori cu musca pe căciulă…

Clasa a cincea…Ce schimbare! Mi-e din ce în ce mai greu să mă acomodez. Cum să trec aşa de repede de la apelativul „doamna” (care îl înlocuia cu succes pe cel de „doamna învăţătoare”) la „doamna profesoară”? E peste puterile mele copilăreşti.

Am început din acest moment, sau chiar mai devreme, dacă nu mă înşeală subiectivitatea amintirilor mele, o viaţă paralelă cu cea a şcolii: cea a păzitoarei de vaci pe imaşul din apropierea casei. Pluralul este exagerat…una îmi era de ajuns pentru ce aveam de făcut. Cele mai frumoase amintiri din viaţa mea de copil datează de atunci. De la furatul „răsăritei” până la cea a cartofilor pe atunci porecliţi cu numele de cod „barabule”, şi copţi în sobiţe prelucrate cu brio din două cărămizi şi o groapă, de la alergatul după vaci prin sfecla şi „păpuşoaile” vecinilor imaşului în cauză până la construirea unor căsuţe în copacii din pădurea de lângă, de la prinderea de broaşte mici (doar pe cele cu burtica albă, pentru că celelalte erau, în mintea noastră, râioase) până la băutul apei direct de la izvoarele descoperite de ciobanii de oi…toate îmi chinuie zâmbetul de fiecare dată când le dau replay în minte sau le povestesc. Eu? Cea care stătea de şase când hoţii mai curajoşi furau mere, coacăze, roşii dulci sau chiar morcovi la cererea mea, şi care niciodată nu-şi făcea treaba cum trebuie şi striga 6! când era prea târziu şi stăpânii bunurilor cu drag cultivate fugeau după prietenii mei prin grădină. Planul? Mergeai frumos, ca un copil cuminte, care păzeşte ascultător animalele familiei pe câmp, şi cereai de la stăpân o cană cu apă, în timp ce hoţii furau roadele din grădină…Plan bine chibzuit, cu perioadă de cercetare, planificare, acţiune şi evaluare, ca o campanie rodnică de relaţii publice:P.

Alte imagini fugare care se înghesuie câteodată în mintea mea: jocurile niciodată vechi (prinsa – pe nume, căţărate, animale, sticluţa cu otravă, omul negru- mi se părea creepy încă de pe atunci, statuile, ţară, ţară vrem ostaşi, şi jocuri inventate ca: zânele şi zmeii, florile şi vântul, etc), aerele de artişti convertite în cântece solo sau în grup (de atunci şi cheful meu de cântat), slujbele religioase întreprinse în aer liber, cu pâine pe post de anafură şi cu copii pe post de preoţi, cor şi cler, statuetele din lutul de pe marginea râului, „pluta”(o bucată de scândură) cu care pluteam în josul râului plin de păcură, cu bețe în loc de vâsle, picioarele frecate cu cărămizi pentru a dispărea efectul inestestic al păcurei, poveștile inventate de sora mea, plătite cu întorsul vacii pe datorie, ploile reci vegheate de sub pătura udă în care încăpea și câinele care ne însoțea pe imaș, scrisorile scrise cu drag verișoarei mele (și nu numai), înverzite de iarba proaspătă, bumbișorii transformați în coronițe și purtați pe cap până acasă, goana la piață după „harbuji” refuzați, sute și mii de mici amintiri idealizate în mintea mea subiectivă.

Liceu… „cimitir al vieții mele”? Nici măcar…Clasă de fete, în care s-au găsit cu succes înlocuitoare de băieți, care să distrugă lucruri prin sală și să desfileteze neoanele la orele de seară, pentru ca profesorii să nu aibă cum să-și desfășoare cursurile în condiții normale și să ne dea drumul acasă din cauza unor „probleme tehnice”… Eu? Pe post de figură inocentă care să meargă la cancelarie și să ceară profesorilor ca următoarea oră să se desfășoare în parc (un succes aproape de fiecare dată). Anii de liceu au fost marcați de realizarea unei scenete, „Hai despre copilărie să vorbim”, în care n-au lipsit personajele haioase din Amintirile lui Creangă, într-o parodie inventată de „mințile luminate” ale clasei noastre de filologie. Și așa a luat naștere Trăznea (eu), băiatul cu păr lung și cu căciula de miel, îmbrăcat în haine imitativ tradiționale, care nu știa definiția limbii române în momentul ascultării, dar dădea naștere unor replici filosofic – memorabile: „Limba română este…ce este…”. Aghiuță, Smărăndița popii, devenită, în momentul trecerii din trecut în prezent, „Smă”, preotul profesor, transformat în profesoară de română, Sfânta Vineri, sunt numai câteva dintre personajele care au stârnit aplauze și haz la Don Polski, o sală de teatru și dans a Sucevei, și în Aula Magna a iubitului Colegiu Național „Petru Rareș”.

Să fie oare facultate?… Așa se pare, căci profesorii vorbesc într-o limbă nouă, cu fraze alambicate și deranjant de coerente, despre cultură, societate, comunicare, campanii, iar eu îmi notez pe foi ce prind din zbor și ce-mi permite foaia colegei vecine, cu pretenția că n-am ratat nimic din discursul suținut cu convingere la catedră. Sesiune…pedeapsa fiecărui semestru, prelungită în 3 săptămâni în care pastilele de memorie ar fi insuficiente, chiar dacă ai decide să le consumi. Corul? Plăcerea mea voluntară de fiecare săptămână, cu suflete mari și voci pe măsură, înghesuite într-o sală de curs, al cărei nume nu-l știu nici acum, dupa aproximativ 3 ani. Primul job…îmi descopăr abilități de comunicare neîntreruptă și uneori fără folos, și mă pierd printre aparate de fitness, storcătoare de fructe, mopuri și saltele, cu targetul vânzării vuind în mintea mea în fiecare dimineață.

Și da, ar fi multe de spus despre iubire…Dar e un subiect tabu, până nu va fi împărtășită… Căci, pentru mine, vorbele unui înțelept, „Dacă vrei să fii iubit, iubește!” au trecut de mult timp de perioada de probă și de garanție. Aș avea nevoie, probabil, de o asigurare pe viață…

Și aș avea sute de pagini de scris despre prietenii mei adevărați (și nu, nu e doar unul…) dar nu m-aș putea mulțumi să-i enumăr și să-i descriu pe scurt, pentru că ei merită mai mult de atât! Ce e de reținut din partea asta atotcuprinzătoare: scrisori, plimbări cu bicicleta, plajă, bătăi cu apă, mess, mare, munte, Viena, îmbrățișări și pupici în aer sau pe obraji (când nu se ia strugurelul de pe buze), benzi desenate cu Mickey Mouse, duete, bocetul vacanței terminate prea repede, discuții matinale (cele care încep de seara și se termină dimineața:P), dormitul la grămadă, secrete păstrate cu sfințenie, Doamne-Doamne înțeles prin dialog, mersul împreună la școală, împărțitul dulciurilor, volei, pădure iarna și vara, sentimente, cireșe amare, plus infinitul „etc.” Punct…și de la capăt.

Se refuză happy-endul clasic: „și așa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. În drumul meu spre fericire, mai am niște obstacole de depășit, reunite aici în planuri pentru viitor: să schimb culoarea camerei mele supărător de roz, să citesc mai mult pentru mine, să visez doar lucrurile care vor deveni realitate, să cred mai mult, să…iubesc? 22 de ani într-o pagină…Target atins! Urmează perioada de cercetare și planificare pentru campania următoare a vieții mele. Punct…și virgulă…

0

0