Uităm…

Cineva mi-a spus în mod repetat că lumea nu e cum o văd eu și că realitatea e mult mai tristă… Adevărat! Mă bucur, în zăpăceala mea, de lucrurile mărunte și uit de cerșetorii de pe stradă, de bombele atomice și de guvernarea globală. Prefer să mă entuziasmez de perna maronie primită cadou de Paști de la sora mea blondă și superbă și de motanul meu care îmi pune piedică de fiecare dată când merg la bucătărie. Și uit…

E într-adevăr o formă de ignoranță să te axezi pe lucrurile care îți priesc personal și să le împingi afară din cercul intim pe cele care nu îți convin. Dar îmi dau seama acum că avem un sistem de protecție foarte bine pus la punct; uităm pentru că e necesar să uităm experiențele negative! De câte ori ne spunem că dacă moare cineva foarte drag viața n-o să mai aibă niciodată același sens? Și chiar așa e, pentru că în momentul acela simți un gol pe care ai impresia că n-o să-l umpli niciodată, oricâte bucurii ți-ar fi presărate în cale… Dar la fel cum ți-ai promis că n-o să uiți persoana aia niciodată, te trezești așteptând cu cruzime un alt „tren”, vorba lui Paler, unul în care oamenii pe care nu îi cunoști vor avea șansa să umple golurile din tine.

Nimic nu este mai prețios ca uitarea pentru a supraviețui: uităm prima zi de școală în care n-am știut să răspundem corect, exact când voiam să impresionăm pe acel cineva cu ochi albaștri, uităm că am făcut inundație la etaj pentru că am uitat un robinet aprins, uităm prima respingere a cuiva pe care aveam impresia că-l iubim, uităm că unor persoane le suntem antipatici doar pentru că nu ni se pare nouă normal să nu fim plăcuți de cineva, uităm că bunicul a murit și nu mai are cine să ne certe când ne urcăm în cireș înainte ca fructele să fie coapte, uităm că suntem ghidați de stereotipuri, uităm tot ce nu ne convine, doar pentru că asta ne mulțumește. Dar uităm diplomat, pentru că nici alții, nici noi înșine nu realizăm asta decât foarte rar, în momentele de singurătate sau de șoc, când avem timp să medităm la toate lucrurile care pur și simplu par să nu funcționeze.

Uităm pentru că viitorul e o surpriză, chiar dacă poate neplăcută… Și pentru că tot ce se va întâmpla e o surpriză iar noi credem că nu ni se cuvine decât binele, vom uita în continuare în așteptarea acelui ceva care trebuie să vină. Suntem fascinați de tot ce nu cunoaștem și asta ne este de ajuns pentru a uita tot ce nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor noastre înainte. Citim, ne documentăm, și cu cât încercăm mai mult să cunoaștem, ne dăm seama cât de mici suntem de fapt. Ne micșorăm cu fiecare informație și nu ne vine să credem că noi nu vom ști totul niciodată. Și atunci… de ce să nu uităm? Și după ce citim și credem că nu vom termina de citit niciodată, uităm și asta; uităm că nu vom ști niciodată totul și asta ne ajută să mergem mai departe. „Mușuroaiele de furnici” ale lui Eminescu sunt atât de potrivite în contextul ăsta încât îmi pare rău că mâine deja voi uita și acest lucru. Suntem suma experiențelor și trăirilor noastre… Vom curge treptat spre ceva… și nici nu vom realiza cât ne-am schimbat uitând și mergând mai departe.

Urmând legea firii noastre, mă voi trezi dimineața neștiind ce am uitat și, neștiind, voi începe ziua bucurându-mă de prostiile mele mici, care mă întăresc cu optimism: camera mea e încă roz și aseară am visat că am văruit-o în albastru, motanul meu iar a dărâmat 2 scaune și coșul de gunoi din bucătărie, Maria iar a uitat ușa descuiată azi noapte, ceasul de perete încă arată ora 10 și 10 pentru că de câteva luni am uitat să îi cumpăr baterie, calendarul meu încă nu stă lipit de perete deși l-am îmbrăcat în mod kitschos cu prea mult scoci, de fiecare dată când deschid fereastra să îmi aerisesc camera, vecinul de dedesubt încă fumează, etc. Toate micile imperfecțiuni ale fiecărei zile nu sunt decât dovada că viața e frumoasă , cu toate defectele ei… Și, ca să urmez legea firii, voi uita că m-am gândit odată cât de nefericită sunt că încă nu cunosc câte aș vrea să știu… Și voi citi din nou, uitând!

 

11 thoughts on “Uităm…

  1. Ancutza

    Ceea ce scrii e frumos prin sinceritate, naturaleţe…şi mai e un spirit al copilăriei, al inocenţei care iţi însoţeşte rândurile.
    E spontan şi simplu, însa profund şi adevărat. E viaţa privită prin ochii unui copil care a crescut, poate prea repede.
    Cel puţin, asta simt eu când ‘te citesc’.

     
    Reply
  2. Nume(care este necesar)

    “Cineva mi-a spus în mod repetat că lumea nu e cum o văd eu și că realitatea e mult mai tristă… ”

    Who is this wise person and do I know “IT”? 😕

    P.S. Am citit jumatate si deja mi se inchid ochii! (oare din cauza ca m-am trezit la 10:30?)

    P.P.S. Cum sa ai perna… MARO? =))

     
    Reply
    1. chgabriela Post author

      din cate stiu eu…e vorba despre ”Nume care este necesar”…as in Tofy. Go and sleep! Nu pierde vremea pe bloguri!:))
      Ps: perna mea e superba:D

       
      Reply
  3. ana

    ma regasesc
    si eu tot acolo…ne tinem d mana, gabi
    sper doar sa nu ne inselam si totusi sa fie intr-adevar nevoie sa tinem ochii mai deschisi

     
    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *