2 în 1 (Leapșă și 1 mai)


M-am obișnuit să întârzii… și să provoc așteptări. Întârzii ora de culcare, pentru că îmi găsesc tocmai atunci ceva urgent de rezolvat pe internet, întârzii diminețile până la 9, 30, pentru că nu reușesc să mă trezesc înainte, captivă somnului înăbușit de vise, întârzii micul dejun, pentru că episoadele din Vampires’diaries nu pot să aștepte, întârzii la cursuri, pentru că nu îmi găsesc cheile înainte să ies din casă, întârzii… leapșa primită de la Andra, pentru că, pe „neașteptate”, camera mea a decis că ar prinde-o mai bine culoarea albastră pe timpul verii și nu se poate vărui singură… Și, pentru că noua leapșă se traduce în schimbări pentru „la vară”, am scăpat rapid de prima inițiativă: de lipit pe perete o foaie pe care să scrie: „Don’t ever be late again!” (pentru că, nu-i așa, în engleză cuvintele au alt ecou:D).
Târâș-grăbiș, mă îndrept spre al doilea obiectiv, unul … „mobil”: să ies mai mult afară; să mă îmbrac în hăinuțe de vară și să hoinăresc prin parcuri, alei și străzi aglomerate de București, ca să uit de tot ce mă poate izola zile întregi într-o cameră…albastră. Efectele vor fi pe termen lung: bronz în dungi, care trebuie corectat neapărat la mare, picioare obosite, imobilizate într-un somn odihnitor începând cu o oră subiectiv normală, chef de oameni, diverși, colorați, grăbiți, supărați pe ceasul care numără secundele mai repede, veseli sau posomorâți, satisfacția de a-mi vedea mai des prietenii mereu ascunși în spatele telefonului mobil și al unor zile prea aglomerate. Iar, când plouă afară, tună și fulgeră, îmi propun să stau în casă, la lumina veiozei ,și să citesc mai multă literatură, pentru că nu degeaba cărțile de pe masă se uită chiorâș la mine…
Sar peste detalii nefolositoare și ajung la un obiectiv ceva mai formal: să îmi găsesc un job care să nu mă înfrunte cu sprâncenele încruntate în fiecare dimineață…Unul…pentru mine… Nu mai lungesc subiectul, pentru că e critic și cu multe puncte puncte:P
Cât despre cele „ale inimii”, m-am convins de prea multe ori că planurile nu ajută la nimic, așa că voi sta liniștită în banca mea, păcălindu-mă că nu mă aștept la nimic care să se întâmple, nimic spontan, nimic amuzant, nimic frumos la care să visez… Iar dacă nimicul pe care refuz să îl visez e un nimic cu atributele pe care „nu” mi le-am imaginat mai înainte, îmi propun să îl accept ca pe ceva spontan:)))
Și, pentru ca lista să fie aproape completă, îmi propun să particip mai des la zile cu tentă de 1 mai și grătar, cu revederi zâmbitoare și stomacul plin, la fel ca cea pe care urmează să o schițez aici, ca o amintire „aproape” perfectă:D:
De multe ori așteptarea ca ceva să se întâmple e mai plină de emoții și de bucurii decât momentul în care, în sfârșit , se întâmplă… Prezentul bucuriei așteptate se îmbină atunci cu sentimentul că…mai e puțin și totul va deveni o amintire. Cu regretul ăsta mă trezesc și eu în dimineața de 1 mai, agitându-mă prin cameră, dând check în minte listuței bine făcute dar incomplete cu lucruri de cumpărat: mici, pulpe, aripioare, suc acidulat și neacidulat (cu scuzele de rigoare pentru Oana: Greentea are cofeină:P), pâine, fructe…și mai ce? Îmi ”sortez” hainele strategic, astfel încât, în cazul în care va fi vreme de plajă să pot rămâne în pantaloni scurți și maieu, fără prea multe complicații, o trezesc pe Maria să aleagă simplu între 2 perechi de pantofi (pentru ea toate alegerile de genul ăsta par mai ușoare) și ies din casă. După 10 scări coborâte mă întorc, bineînțeles, după cartela de metrou iar la ora 12 fără 10, prea punctuală pentru stilul meu din ultima vreme, mă așez pe banca din fața Carrfourului aglomerat, lângă un bătrânel care pufăie fumul țigărilor înnecăcioase în altă direcție decât fața mea, politicos și cu seninătatea anilor purtați în spate pe chipul palid… ”Alo, Costy? Am ajuns…”. Ne unim forțele, ne împărțim sarcinile și, după numai 30 de minute de alergat prin supermarket, ne uităm cu satisfacție la coșul prea încărcat, din care nu uită să-mi facă cu ochiul pepenele verde și scump.
Megaimage… „Bună, Ana! Bună, Șerban”- strig convențional, uitându-mă la ei admirativ…oameni frumoși cu ochii mari și zâmbete pe față, colorați și atât de potriviți împreuna. Coborâm din mașină și ne îndreptăm pașii direct spre piscina rățoilor, din păcate gay, și a rățuștei tupeiste dar izolate de refuzul gălăgios al masculilor prea obișnuiți împreună. Îmi era dor… gazon perfect, copaci subtili pe lângă garduri, foișor primitor și pături colorate în carouri. Nu ne ia prea mult timp să ne obișnuim și ne așezăm comod la soare, în așteptarea celorlalți invitați. Lena îi salvează pe ultimii doi veniți, părăsiți în fața bisericii cu dungi, de unde nimeni nu mai are timp să îi culeagă… Mă tem că nu sunt o companie prea bună a colegei din stânga, pentru că străzile sunt pentru mine labirint…dar frumoasa șoferiță mă calmează cu efect: ”Drept înainte” e tot ce trebuie să ținem minte:D. Cu cei doi Mihai la bord ne întoarcem spre locul de vis, cu rațe, gazon, piscină în formă de inimă desenată stângaci de un copil iubitor, băi colorate în cele mai frumoase dungi și mansarde cu biliard la îndemâna pasionaților. Surpriză! Grătarul e gata! Cu foamea ascunsă în ultimele îmbucături luate de dimineață pe fugă, doar pentru a putea să mă mint sigură că am mâncat, mă delectez cu salate și cărnuri „vegetale” (pui) sau mai puțin vegetale (porc) și mă declar pe deplin satisfăcută. Pe păturile înghesuite una lângă alta, vorbim despre lucruri „interzise” și ne bucurăm că nu suntem singurele care au observat că ”lumea” e… „așa…și pe dincolo”. Teo și frățiorul ei mai mic își iau în serios rolul de părinți ai rățuștelor și se așează de prea multe ori pe marginea periculoasă a piscinei verzi. Mihai ia inițiativa jocului și scoate mingea magică din rucsac, spre desfătarea tuturor… Nu, ”rațele și vânătorii” nu e un joc potrivit în contextul de față (lol). Băieții aleg ceva mai…”masculin” și se împiedică de minge prin gazonul perfect într-un joc de fotbal zgomotos, admirat de fetele care urmăresc sfioase de pe margine. Ana își face intrarea în lumea jocului cu ecou și se aventurează ca portar, spre amuzamentul tuturor; micșorează, când nu se uită nimeni, poarta trasată neglijent de 2 papuci, și își tratează picioarele cu sfori trasate aproape perfect, de fiecare dată când mingea se apropie amenințător de ea. Șerban își aclamă singur golurile triumfătoare, cu tricoul ridicat și Ana în brațe, la fiecare schimbare a scorului în favoarea lui. Fetele nu rezistă mult… Se zvonește despre un joc și mai zgomotos: fete contra băieți. Mă retrag în tăcere, pentru că nu am nici instrumente ajutătoare (adidași sau pantaloni rezistenți), nici aer de învingătoare (obișnuiesc să ocolesc mingea, mai mult decât să o ating:)). Mă transform într-o majoretă pro fete, fără versuri care să susțină drumul spre glorie al ”elementului” feminin. Mă declar pasionată de jocuri live și strig de fiecare dată când nu mă pot abține, spre oroarea celor care, retrași din joc, discută calm despre lucruri serioase. Fetele înving, bineînțeles:D.
Drumul spre casă e același: un ”Drept înainte” amuzant, plin de zgomote distrate și de râsete bine gândite. Cu un sentiment de mulțumire exacerbat, prelungesc seara din nou în fața Carrfourului, cu Nela, în discuții serioase despre viață și iubire, fur o florică bine mirositoare și mă trezesc acasă, după 15 minute, plângându-mă că ziua s-a terminat prea repede. Iar acum, când amintirile subiective măresc în imaginație cu vreo 3 kilograme pepenele uitat într-un colț de foișor, o să declar cu regret: ”Tu mai lipseai pentru ca ziua să fie mai mult decât…aproape perfectă!”

 

2 thoughts on “2 în 1 (Leapșă și 1 mai)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *