Dragă Ancu,


Nici acum nu a ajuns scrisoarea mea la tine… Purtată de „vânturi potrivnice” și mâzgâlită de foile umplute de tuș de pix cu gel, s-a pierdut în sacul prea greu de sentimente al unui poștaș bătrân și zace neatinsă într-un colț de lume. ..
<Ți-am povestit acolo despre „noi” de demult și despre „noi” de acum, un amestec ciudat de oameni schimbători, dar cu copilul mic de altădată-n traista amintirilor… Eram fericite cu șlapii rupți și crengi decojite în mână, cu miros subtil de banană. Erai mai frumoasă cu părul verde de la punga pusă pe cap în ploaie, cu picioarele desculțe în apa murdară și cu cutia de table și șah la subsoară. Eram mai „eu” când trasam cu „calaburi” liniile pentru șotron pe drumul tuturor și când mă dădeam de-a dura în pătura roz plină de „scaieţi”pe dealul abrupt de la „Badea Vasile” cel cu mere dulci. Erai iubită altfel cu pantalonii lungi nelipsiți la 40 grade, când te alergam cu foarfeca de oi doar ca să-ți fac în ciudă, sau când, somnambulă, îți luai lumea în cap la 3 dimineața și te găseam dormind lângă cuier, în baie sau oriunde altundeva, cu perna după tine. Eram mai „noi” când mâncam câte 6 cireșe amare deodată doar ca să aibă gust sau când ne făceam vânt pe hamacul studenților până ne ieșea adrenalina pe urechi. Mi-era dor de tine, „Iosefina”!
Și te mai văd când vântul ne împinge pe amândouă spre Suceava amintirilor nu întotdeauna vesele și atunci îmbrățișările sincere vorbesc în șoaptă despre cum, de fapt, noi nu ne-am părăsit niciodată… Nu ne-a avertizat nimeni că e greu și că ochii se întorc spre ce e în urmă parcă mult mai des decât privesc înainte… Ne-au speriat mai puțin poveștile de groază spuse la lumina candelei, despre câte sunt și nu sunt pe lume, decât ceva ce aveam să aflăm oricum odată, mai real decât toate poveștile puse la un loc.
Și e greu… și nu, merele verzi cu efecte de… „smalț” din livada buncii nu ne ajută ca înainte… Dar nu uita, atunci când nimicul trist îți bate la ușă și vrei să îi închizi furioasă ușa-n nas, încă mai ai un „copchil” care să te țină de mână și o „Frunzână” care să te sune dacă îi dai beep la 3 dimineața. Iar ploile din suflet nu vor fi niciodată atât de triste încât amintirile cu râsete și sticle de apă rece cu dop găurit cu cuie și ciocan ca să aibă presiune și cu coronițe sau brățări de bumbișori de „mă iubeşte – nu mă iubeşte” să nu le usuce…
Promit că nu-ţi voi mai spune la fel de des că eşti „şâşâită” şi că, geniu neînţeles, ştiai să zici „r” în loc de „l” la 4 anişori, aşa că atât „ploastă”, cât şi „bloc” deveneau pentru tine „proastă” şi „broc”, dacă vei arunca tristeţea într-un tomberon de pe o stradă pe care să nu ţi-o aminteşti niciodată.
Ţine-te bine de sfoara „scrânciobului” din grădina merilor şi îţi voi face vânt oricând va fi nevoie spre un cer mai senin…
Te pupă „Frunzâna” şi te invită la un duet de mult uitat, poreclă a unchiului tânăr cu chef de glume proaste sau deştepte:
„Iogi bogi bidibogi bidibişcu-mpişcu-mpogi”.

 

9 thoughts on “Dragă Ancu,

  1. Pingback: Homepage

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *