Câteodată mi-e teamă că lumea, când voi fugi o oră de acasă, se va închide într-un glob de gheață minuscul, ca cele care se vând cu spor la târgurile de Crăciun, pe care nu îl poate topi nici cea mai fierbinte inimă… Că voi sta zile întregi cu ochiul lipit de transparența lui rece, încercând să fur din viețile celorlalți ce trebuia să fie al meu și pentru mine… Că voi râde prin râsul lor și voi plânge când râsul lor se va stinge… Că, în ignoranța mea solitară, voi „crește” globul mic, cu oamenii-i captivi, și voi uita că în spatele meu zace libertatea altei lumi…

Mi-e teamă și că ploaia de toamnă nu se va sfârși niciodată, ceartă între doi nori cu resurse nesfârșite… Că voi păși încet, în balerinii mei de pânză permeabilă, printre bălți, în căutarea unui petic de pământ uscat, care să-mi potolească setea de soare…
Seara mi-e teamă că somnul mă va uita în fața lunii, cu frigul înăbușit în plapuma strânsă cu grijă în jurul taliei… Și că voi veghea cu fața lipită de geam, în așteptarea moșului care varsă povești pe gene dar care nu mai vine…

Și mi-e teamă că ziua mea nu va mai fi la fel de lungă, ci, competitivă și străină, o va lua înaintea tuturor zilelor celorlalți, fugind de lume, și că voi pierde printre minutele mele, orele celor pe care îi iubesc…

Mi-e teamă că într-o zi, în grabă, voi uita îmbrățișările calde ale revederii și îmbrățișările stinghere ale necunoscutului undeva pe birou și că, în lipsa mea, invidia le va fura altor lumi și voi rămâne seacă, neștiind să îmi mai încrucișez niciodată mâinile în jurul nimănui…

Mi-e teamă că într-un incediu nemilos vor arde toate cărțile „mele” și toate literele alfabetului și voi uita să citesc, oarbă, captivă și stingheră în singura mea lume, grăbită și golită de cuvinte…
Și da, mi-e teamă că un zgomot afon va zdrobi sunetele armonice și că muzica iubită va muri, oarbă setei de melodie, în fața lumii mute de cântec… Că degetele vor zace de prisos deasupra clapelor, că gura nu va mai ști să vorbească decât în zgomot fără ecou și fără nuanță, că inima va uita să danseze, surdo-mută muzicii rispite în amintire…

Mi-e teamă că mângâierea se va înrudi cu îmbrățișarea pierdută și nu va mai ști deodată să atingă cu vârful degetelor obraji, să le schimbe culoarea, să le regleze temperatura dragostei și să se hrănească din zâmbete…

Mi-e teamă că iubirea va face un contract neașteptat cu selectivitatea și își va strânge punga de inimi gemene, trimițându-le crud doar câte una pe pământ, să pribegească în lume… Că va uita să trimită somnului vise, mâinilor atingeri și gurilor sărutări și că va adormi, obosită de prea multe rugi, ca un pământ lăsat în paragină pentru prea multă vreme, doar pentru că a fost exploatat atât de mult…

Mi-e teamă că mă voi trezi dimineața într-o poveste ieftină, în care nimeni nu cunoaște pe nimeni și în care chinul cunoașterii o să rămână agățat slab de o dorință niciodată îndeplinită, ci păstrată convențional într-o scrisoare electronică sau în 2 vorbe prescurtate modern, mereu aceleași, cerând același răspuns și același semn de întrebare…

Mi-e teamă că întrebările vor fugi de acasă, lăsând în urmă false certitudini, pe care le vom adopta, în lipsă de altceva, ca mod de existență, și că vom uita să trăim și pentru ceilalți doar pentru că nu mai putem niciodată întreba…

Dar mi-e „teamă” și că într-o singură clipă toate îndoielile și rănile gândului meu vor ceda și că le voi dărui fără regret ucenice vântului… la prima îmbrățișare „nouă”, care să-mi furnice vârful degetelor ca să mângâie, ochii înghețați ca să „citească”, obrazul ca să atingă și inima ca să primească iar ce, poate, cândva a dat și a uitat de mult…

0

0