Asta-i viața!

E ca în momentele în care îți propui să adormi devreme și te concentrezi atât de tare încât simpla încercare îți solicită prea mult creierul și te trezești „colindând” drumuri, care în timpul zilei nu păreau să îți atragă atât de mult atenția, până la ore… matinale.

E ca atunci când vrei să spui ceva neapărat și, așteptând din politețe ca interlocutorul să își termine fraza, îți uiți ideea și te enervezi mai mult decât te irită orice altceva cu adevărat important în alte contexte…

E ca atunci când îți propui să o suni la 12 noaptea pentru că e ziua ei de naștere, ca să o impresionezi și să îi demonstrezi că încă îi ești cea mai bună prietenă, dar calendarul îți joacă feste și, deși ești convins că încă e 2, e de fapt 3 decembrie și te trezești regretându-ți neatenția puerilă și scotocindu-ți prin buzunare un „La mulți ani întârziat” și fără nuanță…

E ca atunci când ești convins că ești sociabil și că celorlalți le place să te aibă în preajmă dar exact când crezi că felul tău de a fi „adorabil” a atins un apogeu necunoscut încă, ți se spune că exagerezi și că ar fi mai bine să o lași mai moale…

E ca în clipele de reculegere sau de refacere interioară când nu vrei decât să te lungești în pat pentru o zi care să pară o viață și să nu fie nevoie să depui niciun efort pentru nimeni, nici măcar pentru tine și pentru cafeaua cu lapte de dimineață, dar nu poți ignora un telefon care sună în momentul cel mai nepotrivit, programându-ți următoarele 10 ore cu ceva care să nu îți permită nicio secundă pentru depresia, odihna sau meditația existențială programată cu atâta jind…

E ca momentul în care aștepți să ți se spună „Te iubesc” iar când în sfârșit ți se adresează unul hotărât și cu garanție pe termen lung, tot ce poți formula este un „mulțumesc” sec iar pulsul care se simte brusc în ureche îți șterge orice tentativă de a elibera răspunsul așteptat din partea ta și exersat în minte cu atâta pasiune, dar care se ascunde, speriat de așteptarea poate prea lungă…

E ca în ziua când scrii o scrisoare de 6 pagini A4 pentru cineva care te așteaptă printre rânduri de atâta timp dar scrisoarea se rătăcește cine știe pe unde, făcându-te să regreți că iar te-ai născut dintr-un stilou cu cerneală albastră și te-ai pierdut în mâinile cuiva care nu a învățat să te „citească”…

E ca atunci când cânți în duș, convins că ești singur acasă, dar ți se oprește avântul spre refrenul glorios cu o bătaie în perete care te face mic și îți oprește inima în loc, mai speriat decât dacă ai afla că respirația rece pe care o simți câteodată în ceafă e a fantomei din filmul de groază pe care l-ai văzut ca să fii „cool”, ca toți ceilalți „speriați” de lângă tine…

E ca noaptea în care ai un coșmar și te trezești respirând ca și cum nu mai există oxigen în lume și când simți lângă tine o mână rece și străină care își accentuează spaima cu un fior bine proiectat pe șira spinării, pentru ca mai apoi să te trezești râzând de unul singur în cameră, pentru că ți-ai dat seama ca furnicăturile din degete prezic cum că mâna aceea ar fi a ta dar e pur și simplu prea amorțită ca să o „adopți”…

E ca în cele 10 minute petrecute în întunericul friguros de munte, în care ochii leagă între ele stele mici și mari iar picioarele care încă vor să meargă se împiedică, nefiind în stare să poarte pe poteci întunecate și greutatea cerului cu lună plină…

E ca atunci când suni pe cineva, împins de la spate de un dor care se așează lângă tine pe pernă încă de dimineață, îmbrățisându-ți gândurile, și îți dai seama că aceeași persoană te sună pe tine în același timp…

E ca în momentul în care, ca în „The princess and the frog”, te rogi ca ceva să se întâmple cu un „please please please” strâns în pumni, în încordarea tâmplelor și a ochilor închiși, și acel ceva nu apare, pentru că încă nu am învățat cum stau lucrurile în basme, dar te izbește îndeplinirea unei dorințe pe care nici nu știai că o ai sau cum să o exprimi, ca un fel de „vezi? Eu știu mai bine decât tine ce îți trebuie”…

E ca lacrimile pe care le maschezi printr-un căscat sau un tușit strident în tren, în fața unui film căruia pur și simplu nu poți să îi reziști, dar nu îți dai seama că prin asta atragi atenția tuturor mai mult decât prin ceva ce îți lucește pe față și poate fi șters cu un gest rapid fără ca lumea, prea civilizată pentru a te privi insistent, să observe…

E ca în clipele în care ești sigur că o să câștigi într-un joc sau într-o polemică și te izbește crunt eșecul, răsunându-ți în minte un „Ești varză!” care nici măcar nu știi de unde vine…

E ca atunci când aștepți un semn de la cineva și stai încordat și îți verifici mesajele de o sută de ori pe zi pentru că ai impresia că telefonul sună și că messul te cheamă, dar tot ce se întâmplă e rodul agitației tale pornită dintr-o imaginație prea bogată care face din secunde minute și din minute ore, fără ca nimeni să îți deranjeze starea enervantă…

E ca zilele în care plouă “doar pentru că” ți-ai uitat umbrela acasă și e soare „pentru că” ți-ai târâit umbrela după tine inutil…
E ca atunci când vezi pe cineva pentru prima dată și după primele cuvinte ești convins până la plus infinit că acea persoană o să îți fie prieten ca nimeni altul pentru nelimitat de mult timp….

Și toate clipele astea pe care le numim atât de simplu „viață” sunt atât de multe și de intense încât e trist să spunem că ne plictisim doar pentru că ne dăm minții șansa de a gândi fără a o constrânge în alte activități, că nimic nu mai poate fi făcut doar pentru că o zi pare lungă și fără perspectivă fericită, că nu avem ce vrem doar pentru că nu știm să prețuim ce avem deja în încercarea de a avea mai mult, că nu suntem iubiți, doar pentru că cineva nu pare să ne iubească așa cum știm noi că se poate iubi, că Dumnezeu nu există, doar pentru că nu învățăm noi să Îl simțim, că visele nu se îndeplinesc, doar pentru că unul s-a pierdut pe drum, că lumea nu e frumoasă, doar pentru că există în ea și oameni „urâți” sau, în fine, că nimic nu e cum trebuie să fie, uitând pentru a mia oară că rolul nostru în asta e la fel de mare ca al tuturor… Și așa ne mulțumim cu un „asta-i viața” atotcuprinzător, care se pliază pe toate trăirile noastre pozitive și negative, care pune capăt fiecărui moment cu siguranța unei concluzii de netăgăduit, mereu prezente, stereotip binevenit și îmbrățișat în orice moment în care alte cuvinte par de prisos…

 

4 thoughts on “Asta-i viața!

  1. Adina

    Pe langa articol, care este foarte foarte simpatic (ai prins la fix o multime de faze tipice “ca-n viata”:))) imi place si poza:D (lasand gluma la o parte, ma bucur mult ca ti-a placut si ai ales sa o pui pe blog:*)

     
    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *