Amuzant! Totul poate fi amuzant pe lumea asta… De la subtilitatea unui zâmbet adresat ție însuți, dar vizibil pentru cei „puțini” și „aleși”, până la banala cafea de dimineață, care devine ireal de amuzantă, doar pentru că nu e băută acasă, ci în compania persoanelor potrivite, care chiar dacă nu sunt de obicei atât de ilare, devin brusc ținta unui chef de râs care potențează totul în jur, inclusiv imaginea despre prietenii care împart cu tine o jumătatea de oră matinală și care devin, „surprinzător”, sursă inepuizabilă de bună dispoziție.

Hai în oraș! O chestie care mi-a devenit atât de familiară în ultimele două săptămâni încât azi, când stau singură în casă și ascult muzică de pian cu intenții eșuat – „adormitoare”, mi se pare că timpul lui Moromete trece greu de data asta, fidel singurei mele zile din ultima perioadă în care să fiu eu cu mine și doar cu mine. „Take your time! Nu te așteaptă nimeni la capătul „firului” de telefon și nici de partea cealaltă a unei mese strâmte din „21” iar cana fierbinte de vin fiert de 3,3 și-a luat liber astă seară”… Așa pare să-mi șoptească timpul în urechea stângă (în cea dreaptă încă bate tobe pulsul de azi noapte, din prea multă concentrare dedicată somnului matinal (de la 3 dimineața încolo), tradusă într-o preocupare exagerată de a dormi și, bineînțeles, ca efect evident, într-un eșec binemeritat)… Plus că în 21 nu e loc pentru efectul coregrafic al odihnei picior peste picior sau al întinderii picioarelor în teritoriul străin din față, în mod „ciudat” mereu ocupat de alte picioare…” „Scuze! N-am vrut”-> „E OK! Stai liniștită!” – O sa fie replica mea favorită din zilele ce vin, doar pentru că mi-a intrat în reflex să o folosesc, de fiecare dată când drumurile prea multor picioare se întâlnesc pe sub masă, într-un local cu scaune ghemuite unul lângă celălalt și cu fețe diverse, zâmbitoare, la fel de… „înghesuite”.

Stai că mi-am amintit ceva! Acu’ mulți mulți ani, când codițele crețe și fustița verde cu trandafiri roșii nu lipseau din programul meu săptămânal de joacă, la care cei invitați nu aveau voie să lipsească, totul era „pe pedepse”. Niciun efort colectiv de a împărți cărțile pe pătura roz din fața casei, în care mama căra ocazional fânul în podul grajdului și pe care o sustrăgeam fideli nopților petrecute la lumina becului în jurul căruia în fiecare seară roiau musculițe și libelule, nu putea fi nerăsplătit. Bineînțeles, mințile luminate puneau țara la cale cu pedepse de genul: „scoate 10 petroale sau 10 morcovi”, „încalță-te în cizmele alea de gumă cu 4 numere mai mari și înconjoară casa pe întuneric cu 4 cărămizi în mână”, „cară-mă în cârcă până la stâlp și înapoi”, „fă-i o declarație de dragoste lui X ACUM! Acum am zis!”, etc., iar urmările erau de prea multe ori dureroase pentru abdomenul și obrajii încordați de prea mult râs cu dibăcie provocat și cu mai mult talent molipsitor! Și uite că și aseară, într-o tentativă neplanificată de a întoarce cu fundul în sud camera vecinului de la Gara de Nord, 4 persoane cu chef de „Ce faci, dormi?”- „Ce să fac? Stau!”(:))) la 12 noaptea, au reiterat drumuri de mult timp ascunse în amintiri și s-au dat pe mâna râsului crud de dureros pentru o oră la care zgomotele pot trezi persoanele de vizavi, care adorm puțin mai târziu decât găinile…

Macaua! Din n variante, am ajuns la un numitor comun în ceea ce privește cifrele, dar nu și în ceea ce privește culorile, amestecătură de inimi negre, roșii, frunze și inimi simple, în care râsul înlocuia prea des înțelesul căutat. Pedepse! Ordonând victimele în funcție de gravitatea consecințelor, Andrei a suferit cea mai mare transformare, una îmbrobodită cu un fular călduros, cu un pix în gură și cu picioarele antrenate într-un joc care nu neglija sticla de 2 litri de apă de pe podea, în râsetele prea străduit liniștite ale noastre, din care zgomotele obrajilor neantrenați în situații de „criză” se loveau de pereți doar în momentele în care amuzamentul dădea în exces!

„Fripta”, joc căruia îmi declar fidelitatea exclusivă, în ciuda degetelor încă învinețite de la mâna dreaptă, semn evident de câștig în fața rivalilor, a părăsit regula tăcerii în spatele sunetelor palmelor ciocnite cu violență din ce în ce mai mare una de cealaltă. Ora 2! „Ia, fiecare la casa lui!”. Imposibil, dom’le… Jocul înghesurii în paturi strâmte încă nu a fost încercat… Și a fost seară și a fost dimineață. Baclavalele încă își mai așteaptă sentința la moarte pe masă. Data viitoare, Andrei, „ți le bag pe gât”, după cum am promis! Și acum, hai acasă:)

0

0