Ce ne spune viitorul?

Cineva înțelept spunea odată: „Today is a gift. That’s why it is called the PRESENT”. Subiectivitatea timpului personal, a celui care nu trebuie neapărat măsurat în minutarul unui ceas de pe perete, ne permite să definim și viitorul în funcție de ceea ce trăim noi și de a anula din înțelegerea noastră orice ar însemna viitor pentru ceilalți. Timpul meu, atât de diferit de al celorlalți, primește totuși pe axa sa puncte din timpul altora, atunci când experiențele se întrepătrund, când există o influență reciprocă sau cel puțin într-un singur sens, care să modifice ceva în gândurile și trăirile măcar ale unuia dintre participanți. Și dacă timpul e atât de greu de definit iar prezentul nu este altceva decât o proiecție subiectivă, din care se extrag sensuri diferite, în funcție de cei care caută un anumit înțeles sau altul, viitorul este cu atât mai greu de perceput, întrucât nu face parte din ceea ce cunoaștem, ci se rezumă la anticipare…

Cu toate astea, nu putem să ne negăm dreptul de a pune întrebări, de a spera, de a prezice sau de a visa. Ne agățăm copilărește de cele 3 rânduri zilnice din zodiac, uitând că lucrurile se pot schimba atât de repede, încât nici cea mai mare prezicere din lume nu poate să întoarcă timpul și să refacă ceva ce nu vom putea schimba niciodată.

Odată, demult, mi s-a citit în palmă. Cu un zâmbet neîncrezător pe buze, am ascultat despre viața mea la fel cum ascultam povești la pick up când eram mică… În 15 minute viața mea cusută cu ață albă era completă: voi fi fericită, voi avea bani în pușculiță atât cât îmi trebuie să pun ceva pe masă și să-mi cumpăr rochia verde din vitrină, voi fi atât de sănătoasă și norocoasă încât dacă, Doamne ferește, va avea loc un accident, voi fi printre puținii care vor scăpa nevătămați și voi avea o viață lungă, așa cum, bineînțeles, mi-am dorit dintotdeauna. Și uite cum liniile încurcate ale palmelor mele mi-au „rezolvat” prezentul, viitorul, viața întreagă, fără să fie nevoie să fac altceva decât să trăiesc roadele unei preziceri întâmplătoare până la adânci bătrâneți.
Și dacă viața și viitorul meu au fost rezumate într-un monolog de 15 minute, ce ar mai fi de știut?

Din multele întrebări și prea puținele răspunsuri pe care le adresez viitorului, evit să uzez de cuvinte mari sau de idei mărețe. Sfârșitul lumii sau dominarea globală nu mai reprezintă de mult timp o întrebare pentru mine, pentru că sunt certitudini, și nu posibilități, singura nedumerire fiind timpul, care, înțeles în forma sa obiectivă sau subiectivă, este unicul semn de nesiguranță.
Din viitorul meu personal, nu îmi mai fac cu ochiul nedumeririle de „oracol” despre câți copii voi avea sau cu cine mă voi căsători, pentru că sunt întrebări fade care cer răspunsuri de basm cu happy end, sensibilitatea mea de comedii romantice nepermițând nici unei umbre de idei de dramă să pătrundă în lista predicțiilor mele. Cu alte cuvinte, dacă viitorul nu îmi surâde personal, și nu se „lasă” cu 5 copii și o casă cu curte și verdeață, prefer să nu îl cunosc, chiar dacă asta presupune un egoism ușor ieșit din comun și o naivitate suferindă.

Însă, în momentele în care noaptea bate la fereastră iar moșul Ene uită să coboare prafuri de somn și pe perna mea, întrebările „viitorului” sunt mai multe și insistă să îi includă și pe ceilalți în sacul nedumeririlor, exact ca și acum. Deși prezic o „e”-lume, în care fascinația internetului va fura vieții clipe puțin câte puțin, până la confuzie, îmi doresc câteodată să știu daca virtualul va acapara cu totul realul iar conceptul de „face to face” va dispărea cu totul. Cu alte cuvinte, aș vrea să știu dacă prietena mea cea mai bună mă va mai invita vreodată la o plimbare în pădure în toiul iernii sau dacă iubitul compot de caise se va mai impune pentru o întâlnire cu râsete și teorii de 2 bani, dar asimilate verbal, non-verbal și para-verbal. Îmi doresc să știu lucruri simple, pentru că viața e în sine o „idee” simplă, pe care ne place nouă să o complicăm. Prin urmare, pe lista „necunoscutei” mele, îmi doresc câteodată să știu, într-un amestec de nedumeriri personale, dacă: voi ajunge să știu să cânt la chitară,voi întâlni oameni mai „frumoși” decât cunosc deja, voi reuși în viitorul apropiat să îmi cumpăr covor pentru cameră și canapea extensibilă fără partea de lemn capcană la mijloc, care să distrugă spatele oricui se trântește în pat cum a văzut în filme, voi reuși vreodată să diferențiez prietenii de non-prieteni și oamenii „frumoși” de oamenii „urâți”.

Adăugând cu grijă întrebări mai puțin personale, dar cu interes pe alocuri personal, aș vrea să îi fur viitorului răspunsuri despre cât bine va mai exista în lume. E o idee mare, din care, în mod posibil, pot decurge prea multe din nedumeririle mele și foarte multe răspunsuri. Și, chiar dacă mi-am negat plăcerea de a depunde efort în a înțelege lucrurile mari, binele este, pentru mine, mai mult o valoare personală decât neutră, chiar dacă nu se limitează la o persoană sau la o situație, ci se întinde la plus infinit. Binele nu poate exista singur, n-ar avea valoare ca idee dacă nu ar exista oameni, fapt pentru care îmi doresc să știu dacă viitorul va pierde binelui persoanele sau persoanelor binele.

Trecând peste ideile ușor exagerate pe care le asociez timpului și efectelor sale, îmi doresc să știu ce altă „normalitate” va înlocui ceea ce numim astăzi normal. Deși totul ține de subiectivitatea și experiența unei generații, mi-aș dori să știu dacă blugii rupți sau coafurile rebele vor mai fi vreodată în vogă, în normalitatea zilei de mâine, sau dacă excesul modei va dărui libertate totală pielii de a ieși la vedere, rival rușinii de a fi văzut.

Reunind toate cerințele mele mai mult sau mai puțin coerente, dacă ar fi obligatoriu să aflu frânturi de viitor, mi-aș dori să știu mai puțin despre mine și mai mult despre ceilalți CU mine, pentru că viața fără ceilalți este seacă, oricât de siropos și cinematografic ar suna asta.

Iar dacă ar fi să aleg între a ști viitorul și a-l ignora, cu siguranță cea mai bună variantă ar fi să îl ignor, pentru că refuzându-mi plăcerea de a cunoaște mai mult decât trebuie, câștig mai mult decât am reușit să recunosc vreodată: o viață în care îmi pot schimba eu viitorul, fără a-l țintui în piroanele unei preziceri care nu permite schimbare, doar pentru că a fost spusă și agreată. Îmi doresc liniștea zilei de mâine, fără a ști dacă voi plânge sau voi râde, pentru ca viața mea să fie, în normalitatea ei, un dar necunoscut, pe care să-l pot schimba cu fiecare clipă, în funcție de ceea ce gândesc, simt sau fac. Îmi doresc viitorul „mut” pentru a nu-i anula prezentului dreptul de a fi…

“Aceasta insemnare participa in concursul organizat de RCA ieftin
Am aflat despre acest concurs de la Blogatu
Dacă v-a plăcut, votați-mă aici

 

2 thoughts on “Ce ne spune viitorul?

  1. ionut-alizee

    da interesanta formulare ku viitorul mut, de fapt asa si trebuie sa fie. in ternmen teologik expresia corespunde cu sintagama ”a te lasa in voia lui Dumnezeu” ceea ce inseamna k totul va fi super bine.

     
    Reply
    1. chgabriela Post author

      Ionut-Alizee…interesanta combinatie de nume:))… Eu pledez pt voia lui Dumnezeu, dar stiu si ca viitorul se schimba in functie de ce fac eu…e de fapt o dubla contributie:)

       
      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *