Un pic în minus

Știi? M-am săturat de cuvântul „câteodată” doar pentru că definiția lui poate să însemne „rar” mai mult decât „des”.  Și totuși e, în același timp, ceva de care nu mă pot detașa. Tastez de prea multe ori „câteodată” în loc de începutul unei propoziții, doar pentru că e un cuvânt confuz și cu prea multe înțelesuri…

Așadar, câteodată… mă întreb despre mine așa cum sunt și așa cum aș putea să fiu. Și îmi imaginez, atunci când jocul mă acaparează, cum ar fi să renunț la mine cea care sunt și să-mi înlocuiesc doar pentru o oră realitatea mea cu a altcuiva, a unui om ales întămplător, pe stradă. Nici nu e nevoie de mai mult de o oră pentru ca experiența să fie revelatoare. Mi-aș nega dreptul de a alege cine să fiu și m-aș lăsa la voia întâmplării. Singura condiție pe care aș avea-o ar fi să nu las în urmă experiența celei care eram în realitatea orei în care aș ajunge să fiu. E singurul mod de a mi se răspunde provocării prin ceva nou, constructiv psihic, și prin care aș putea realiza diferența între cine eram și cine sunt.

Cerșetoare la o gură de metrou, aș vedea cum trec oamenii prin fața mea ca prin fața unui obiect din întâmplare așezat acolo și mi-aș da seama că eu nu sunt cea care stă acolo, ci chiar cea care trece pe lângă mine, nepăsătoare și grăbită.

Vânzător de reviste și ziare, cu fața roșie de la vântul de toamnă, mi-aș așeza cu grijă marfa pe tarabă, admirând lumea care trece pe lângă mine, doar pentru că ăsta e drumul lor de zi cu zi. Aș ști de la ce oră la ce oră doamna X lucrează și în ce zile îi place să-și cumpere zarzavaturi de la marketul de vizavi, m-aș dedica unei contemplări care creează dependență, asemeni lui Moromete care își fuma orele în fața casei, cu gândul departe.

Paznic de noapte la hotelul din centru, m-aș acomoda mai greu cu vocea mea gravă și chipul „bărbătos”, decât cu bastonul meseriei și aș petrece mai bine de 10 minute din viața mea scurtă de o oră, contemplându-mă în oglindă, mirat de privirile celorlalți „aderenți” la gen ațintite asupra mea, „acela” care nu adoptă de obicei comportamente bizaro-feminine cel puțin în timpul programului de lucru.

Performator de stand up comedy pe punctul de a intra în scenă, mi-aș roade pentru prima dată după 10 ani unghiile, mi-aș lăsa timiditatea să atragă râsete inevitabile și memoria să-și instaleze updateuri cu privire la bancurile spuse cu atâta patos de altistul nostru de la Corul Universității, pentru ca banii căutătorilor de haz să nu se risipească doar pe glume de ale mele, inocente, ca: „De ce nu are elefantul coadă? Ca să nu se termine brusc!”, care poate doar mie mi se pare ireal de hazlie, doar pentru că se pierde într-o imagine vizuală „câteodată” amuzantă.

Bătrână colorată care își vinde hăinuțele împletite stând pe un scaun așezat strategic în locuri aglomerate, aș atrage atenția și bunăvoința oamenilor zâmbind și etalându-mi talentul stăpână pe sine și conștientă de calitatea muncii mele personalizate.

Ce aș avea de câștigat? Aș aduna în sticluțe mici esențe ale unor vieți pe care, probabil, nu o să le trăiesc niciodată și care îmi vor deschide ochii în alte direcții decât orizontul meu ușor limitat de prea multe zile petrecute pe facebook și în fața serialelor online. Mi-aș da seama, probabil, despre cum ceea ce sunt poate cuprinde în cercul meu de interes ceea ce nu sunt doar fiind mai atentă la lucrurile pe care le văd în fiecare zi: o bătrânică ce-și numără secundele în ochiuri împletite, un cerșetor căruia îi amorțește mâna dreaptă de la poziția incomodă și o înlocuiește din când în când cu stânga, atunci când locul devine mai puțin aglomerat, amintindu-și să susțină cu degetele două monede care să arate celor din jur mărinimia oamenilor care au trecut deja pe acolo și mila pe care oricare alții o pot dovedi alăturându-se lor, un paznic înalt, în haine gri, care face 5 pași într-o direcție și 5 în cea opusă, în fața hotelului din care își trage sevele existenței sale în fiecare zi câte 12 ore, o vânzătoare de ziare și reviste care își uită privirea curioasă pe câte un trecător, un comediant fără talent sau care încă nu și-a descoperit talentul de a vorbi despre ce nu interesează pe nimeni în mod esențial, dar care este adoptat ca țintă a chefului unora de a râde și de a se bucura de ceea ce știu și ei înșiși, dar pe care alții o pot spune uneori mai bine…

Și totuși, „CÂTEODATĂ” poate să nu-și găsească sens într-o zi în care uit să observ ceva ce eu poate nu voi avea sau nu voi fi niciodată, dar care înseamnă „o viață” pentru alții! Și totuși ce ar fi viața mea fără a lor? Un cumul de momente fade, din care nu vor ieși la iveală, în normalitatea unei zile în care urmez fidelă drumul universității, nici cerșetorul din colț, nici doamna care vinde costume de baie împletite, nici paznicul „grăbit să stea pe loc”, nici comediantul care îmi e cunoscut din vedere și de care mă trântesc, fără intenție, la metrou. Mai puține culori pentru o zi, mai puține amintiri și mult mai puțină conștientizare a ceea ce sunt fără ceilalți, oricare ar fi ei: un pic în minus!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *