Trece prea greu când aștepți cu nerăbdare îmbrățișarea de la ora 7 și îngrozitor de repede când vrei să o prelungești puțin, mai mult, o veșnicie… Trece pe lângă noi cu săptămânile și anii și își lasă rădăcini adânci în amintire. Își pune cu iscusință amprenta și într-o simplă secundă, ultima, care cuprinde în sine urme pentru o viață întreagă – ale zâmbetului, mirosului, căldurii cuiva care poate nu mai este. Nu e niciodată egal, niciodată același, niciodată suficient unei singure persoane. Am încercat să-l înțelegem: l-am adunat în secunde și minute, ore, zile și ani și i-am spus simplu: „timp”. I-am dat șansa să se explice când i-am adăugat câteva nuanțe: trecut, prezent, viitor… dar n-am făcut decât să îi alimentăm opacitatea crudă.

Niciodată la fel, a fost prețuit și adorat, alungat și anulat, primit și de atâtea ori condamnat la moarte prin comuna aruncare a ceasului nevinovat de perete; da, a ceasului umil și credincios care ne așteaptă acasă și ne alungă singurătatea și tăcerea minții prin ticăitul egal și scurt, ca un cântec de noapte bună.

Am încercat să-mi țin timpul aproape ca pe un dușman căruia trebuie să îi cunoști trăsăturile mai bine decât ale oricui, pentru a ști cum va reacționa în orice situație și cum să i te opui. L-am agățat în ceasul de pe perete, rotund, albastru și cu ticăit puternic, în cel de birou, și în cel care îmi înconjoară mâna stângă când plec de acasă. Multe CEASURI s-au străduit în fiecare zi să-mi atragă bunăvoința și să închidă undeva în mine conflictul timpului. Au încercat să-mi demonstreze cu efort susținut din ce în ce mai intens că timpul e același, egal sieși, obiectiv și prieten tuturor. Mi-au povestit la ureche mai ales seara, când îmi căutam cu grijă visul, ca să uit de neputința mea în fața cruzimii timpului. Mi-au ticăit simplu și ușor sau enervant și strident, făcându-mă să ascund sunetele ceasurilor în alte camere, de unde nu puteau să-mi urmărească sacadat cursul visului meu de odihnă în care timpul părea de atâtea ori absent…

Când am obosit să caut sursa timpului, ca să-i reglez cursul în funcție de mine, mi-a lipit cu putere o palmă de obraz. Tocmai acum, când am renunțat și am lăsat ceasurile să-mi povestească despre vreme, fără să le opresc ticăitul strident sau să le alung în altă cameră. Acum, abia acum, mi-a zis adevărul singur și dureros: timpul nu există (după cum mi-au șoptit adesea ceasuri de damă, înnodate în jurul unor mâini delicate, ceasuri de pe perete sau ceasuri purtate la gât, dupa moda nouă).

În fiecare clipă măsurată de secundarul ceasului de pe perete am încercat să înțeleg de ce, dacă timpul nu există, vrem să-l inventăm în fiecare gest, în fiecare îmbrățișare, în fiecare inimă. De ce îi adăugăm și îi anulăm valoarea, îl urâm și îl iubim sau adunăm în greutatea timpului care… nu există… lucruri infinit de multe. Și mi-am răspuns singură, doar mie însămi: e nevoie de timp ca să nu uităm de noi înșine, ca să ne imaginăm că trecem prin ceva în drumul spre nemurire, ca să avem pe cine da vina atunci când, într-un moment de luciditate, ne dăm seama că de fapt infinitul nostru nu e chiar atât de „infinit”; doar viața pare să aibă un sens mai clar când îi dăm repere, în care să prindă rădăcini… Și ce altceva mai muzical și mai simplu îi puteam găsi azi ca traducere timpului decât ticăitul ritmic și egal al unor ceasuri adesea uitate pe perete?

0

0