Mă trezesc la 5 dimineața în aceeași postură de somn adoptată cu 4 ore jumătate în urmă, înclinată pe stânga, cu o mână sub pernă și cu picioarele îndoite în semn de frig. Mă așteaptă o zi lungă: hopa sus!Cu 10 minute înainte de ora stabilită, sună telefonul și ne târâim drumul spre aeroport într-un somn simțit în porii deschiși de apa fierbinte de dimineață și în ochii în care și-a găsit somnul atât de bine cuib pentru atât de puțină vreme. Nu se poate să plec fără să uit ceva acasă… Dar de data asta memoria scurtată de grabă și lene matinală este constructivă: am un motiv în plus să-mi cumpăr ceva de la Roma.. și de ce nu (?) o eșarfă cu buline multicolore, care să atragă atenția „fără intenție”?
Aștept liniștită să decoleze avionul: trebuie neapărat să fie memorabil! O ușoară amețeală în vârful capului, câteva pocnituri în ureche de la schimbarea presiunii și înghițituri în sec pentru că am auzit că ajută și mă trezesc la propriu cu capul în nori… și e soare și senin, de parcă n-ar fi fost niciodată vremea a ploaie și ninsoare în București.
Clădirile sunt mici și colorate, apoi mai mici…puncte… și dispar. Și eu care credeam că stau într-un oraș mare… Mă ghemuiesc în scaunul prea mic pentru picioarele mele lungi (zic asta fără modestie) și încerc poziții de somn: în cot, pe marginea scaunului alunecos, cu capul în mâinile încrucișate rezemate de măsuța de cafea, pe umărul prea mic al surioarei din stânga: nimic nu funcționează. Până să mă dezmeticesc mă trezesc în aeroportul din Roma, într-un autobuz care face prea multe cercuri în drumul dinspre avion spre lumea Italiei.
Îmi amintesc cât de muzical sună italiana și gândul mă poartă spre „Attraversiamo” din „Eat, pray, love” (carte deloc de lepădat). Supermarket: biscuiți, portocale roșii, apă plato-minerală și multă bună dispoziție. Suntem gata de drum iar pașii ne poartă în urma ghidului cu legende pe buze, foarte bine pregătit pentru a nu știu câta vizită în capitala portocalelor care cresc în pom și a palmierilor crescuți în ghivece pe balcon dintr-un moft…de italian. Admir obloanele verzi ale apartamentelor italiene și îmi zic că o să îmi cumpere și mie mama când voi fi copil mare la casa mea.
Basilica di San Paolo îmi încântă privirile împrăștiate pe fiecare detaliu și culoare. 
Dar, spre mirarea surorii care nu înțelege de ce mă declar nemulțumită, aparatul foto nu pare să cuprindă în sine suficient de bine tot ce îmi este dat să văd. Ghidul nostru, deloc amator deși nu este recunoscut decât ca amic al norocoșilor călători, ne povestește despre înființare, legende, sfinți și simbolistici iar urechile mele se lasă purtate în vremuri de mult apuse.
Colosseumul nu este nici pe departe ceea ce credeam; când eram mică și mâncam cu atâta poftă și satisfacție înghețată Colosseum, gândul meu se concentra pe cantitate: cu cât mai multă înghețată, cu atât mai bine (dacă mai e și de ciocolată, nu e niciodată prea multă). Italia nu e gazda unui Colosseum..ci al unui „Colosal”: arhitectură superbă, pe care nu pot să o cuprind în poză, chiar dacă mă îndepărtez cu 10, 15 sau 20 de pași. Decid să fotografiez totul pe bucățele și să le pun eu cap la cap în minte, când mă va ajuta imaginația.
Peste tot, în dreapta și stânga, comercianți: indieni cu jucărele și souveniruri, statui-om care iau bănuți pe poze sau clovni care merg pe picioroange. Mă miră interesul unora pentru persoana mea: „Shakira, take my hand. Why don’t you take my hand?” o să îmi țiuie în minte ceva vreme de acum înainte ca sursă de haz iar ok-ul din gestul statuii „metalizate”, cu zâmbet larg numai pentru mine îmi va ridica moralul pentru încă măcar o mini-amintire… Sau o fi fost doar de la eșarfa mea cu buline colorate?
Vatican… Pot spune „și atât”?..
Piață imensă, în care stau la coadă oameni diverși surprinși în felul lor de a fi în context de așteptare: unii cântă, alții se ghiontesc, alții zâmbesc, iar alții admiră porumbeii deloc sfioși, care trec pe lângă oricine la distanțe milimetrice. Cele 500 de pietre din ce în ce mai întortochiate și mai strâmte până pe vârful Cupolei Capelei Sixtine își merită efortul susținut cu încurajări și zâmbete: peisajul este unicat atât ca valoare, cât și ca interpretare personală: în interior – munca lui Michelangelo surpinsă în detalii de o frumusețe uimitoare, iar afară Roma la picioare: verdeață, arhitectură, căsuțe în culori complementare, ceva la care poți liniștit să privești ore întregi uitând de tine. Și-așa simți nevoia câteodată…
Goana după mâncare nu este deloc productivă: orașul închide în zi de sărbătoare porțile pizzeriilor frumoase și ale restaurantelor cu pretenții. Ne mulțumim cu o pizza un pic nesărată dar prea bună pentru o foame nepotolită la timp și cu o verdeață care nu știm ce e dar e prea amară pentru gustul nostru românizat.
Ne plimbăm iar… pe urmele Romei antice, în discuții despre Traian și „ale lui”, printre statui și multe trepte. Fiecare detaliu cu semnificația lui, fiecare monument întemeiat pe un vis sau pe o convingere personală, dar care are efecte de sute și mii de ani: turiștii încă mai vin. Fântâna dorințelor adună în jur sute de oameni extaziați de o idee: credința în minune, speranța că ceva se poate întâmpla doar pentru ca să ne simțim noi mai bine. Oamenii aruncă monede sau le culeg din apa rece, unindu-și drumurile măcar pentru o clipă, pentru ca mai apoi să aibă un motiv să spună „Parcă te știu de undeva”, chiar dacă e prima întâlnire. Iar de la ceva atât de simplu pornește altă viață: cea care mai cuprinde în sine încă ceva: o nouă persoană, o nouă părere, un impuls sau o încercare…
Înghețata lui Dan, cea cu o cupă în care în România ar încăpea 3, și care îți face limba de lemn pentru că e foarte rece și mult prea gustoasă, schimbă fețele celor care au preferat să mai viziteze ceva în ultima oră în orașul portocalilor. Sacrificiul înghețatei se luptă puternic cu imaginea catedralei Santa Maria Maggiore, din care ieșim cu un sentiment de pace și împăcare, în urma cântului atât de frumos prin simplitate și al imaginilor perfect armonioase împreună. 
Plec spre aeroport cu sentimentul că Roma nu își poate epuiza niciodată locurile, oamenii de valoare și muzica din vorbă. Chiar și țiganca noastră din gară, care a venit în Roma posibilităților cu mâna întinsă, nu exclude din „Ia și eu mangiare” melodia. Italiana se „cântă” și se acompaniază prin gesturile largi și generoase. Oamenii vorbesc cu tot trupul odată, zâmbesc cu toată inima și ating prin căldură, (chiar dacă uneori enervant prin gesturi în avion, când persoana de pe scaunul din spate nu poate să doarmă cu capul rezemat de cel din față, pentru că nenea ăla se mișcă prea mult când vorbește => răzbunare: un genunchi „din greșeală” trântit în scaunul din față…eventual “prin somn”…).
Nu vreau să plec de lângă portocalele roșii și copacii atent desenați pe străzile Romei dar vântul mă duce acasă. În drum, gândurile îmi șoptesc ceva ce am repetat în minte de atătea ori în ultimele ore, la fiecare stradă pe care am parcurs-o în pași grăbiți sau intenționat și admirativ alene, o melodie pe care am învățat-o dintr-o carte și pe care am trăit-o simplu într-o zi, lângă oameni frumoși: Attraversiamo!
