Am visat că mă țineai de mână, da…de aia în care unghiile cu manichiură franțuzească nu mi-au ieșit prea bine iar eu încercam să îmi încolăcesc degetele strâns într-ale tale ca să nu observi… Se făcea că mă țineai pe genunchi ca bunicul din poveste desenat mereu cu nepotul în brațe și cu surâs de înțelepciune simțit până în vârful mustății. Mă țineai protector și simplu, ca pe un copil care se vrea alintat dar nu i se dă prea multă atenție ca să nu își facă din alint obișnuință.

Mi-era frică să respir, pentru că aș fi expirat emoție întreruptă și chinuită la fiecare 2 secunde. Iar tu îmi suflai în ceafă râzând un cântec numai de tine știut, apropiindu-ți fața iubită de a mea și clipind des pe obrazul meu, după cum te-am învățat eu: ca o bătaie de aripi. Știai că n-o să mă abțin și o să râd și că o să îmi dau drumul respirației după atâta timp în care a zăcut în tăcere…

Ți-am citit în palmă, plimbându-mi degetele pe linia vieții ca să îți arăt că aș ști despre ce vorbesc, după cum am fost obișnuită când eram mică: cu un aer exagerat țigănesc și cu râsul foarte greu abținut în colțurile buzelor. Dar ți-am prezis, deloc în glumă, că o să mă întâlnești din nou… chiar dacă mă cunoșteai și înainte. Mi-ai zâmbit timid și te-a pufnit râsul, pentru că nu puteai să reziști ochilor mei cu riduri profund distrate în cute mihocești.

Ți-am spus apoi o poveste, în versuri, pentru că tu nu mă  „știai” decât în proză. Te-a marcat un pic descoperirea „mea” și m-ai ridicat de pe genunchi ca să te uiți în ochii mei și să mă re-recunoști. Da, eram tot eu…numai că în versuri. Și nici măcar nu eram singură, te-am luat și pe tine în poezia mea. Credeam că o să refuzi, după cum obișnuiai înainte să mă ții prima dată de mână: galant și cu scuzele de rigoare. Dar ai acceptat după prima strofă și n-ai mai ieșit deloc din ritm și rimă… Cel puțin nu până s-a terminat visul meu.

Aveam un chef nebun să te sperii… Nu, nu la modul în care să fugi și să nu te mai întorci. Să te sperii că nu mă cunoști încă, nu cu totul și nu deodată… Mi-am zis că  un cântec o să te facă să fugi câteva minute, de surpriză, dar că o să te întorci pentru că a fost din suflet. Și m-am apucat să-ți spun în melodie că jocul nostru nu are sfârșit… N-ai înțeles, te-ai închis pentru câteva secunde în tine și m-ai privit încruntat. Te-am sărutat pe ridul frunții și ți-am explicat încă o dată că încă suntem copii. Și m-ai înțeles cu o mângâiere cu două degete prin bucla ta preferată. Niciodată nu știu care e aia, pentru că de fiecare dată când te întreb îmi spui că e alta, convins fiind că e aceeași…

Și te-am pierdut apoi… Ca-n orice vis în care te trezește cineva brusc la punctul culminant. Ne jucam de-a v-ați ascunselea și nu te-am mai găsit…  nu până m-a trezit ticăitul ceasului de dimineață. Rămâne să te caut în visul următor, să te găsesc și să te pun să „mijești” pentru încă două vise…și asta doar pentru că mă lași aiurea să aștept când mi-e lumea mai dragă!

0

0