Au fost…

Au fost odată oameni… Mai sunt și acum, câțiva cu vise, câțiva cu inițiative, câțiva somnoroși, care ațipesc în drumul spre ceva, câțiva neîncrezători în forțele proprii, pentru că se spune că ar fi greu…

Au fost oameni cuminți, care au știut dintotdeauna că pe cărarea strâmtă, pe care și-au desenat-o greoi cu cretă când erau mici pe trotuarul încă ud de ploaia cu miros de praf, o să își poarte pașii fără ezitare.

Au fost și oameni visători, care s-au lăsat purtați de gânduri „somnoroase” mereu mai sus, mereu mai departe, nedându-i niciodată drumul reveriei să plece și la „alte case”.

Au fost cândva și oameni talentați… talentați cât pentru încă tot atâția oameni… care au știut să-și cânte emoțiile, să-și danseze trăirile, să-și deseneze inimile, să-și scrie imaginația, să o țină pe-a lor și să-și muncească „talanții” până au ridicat în picioare alți oameni în frenezia aplauzelor.

Au fost demult și oameni triști, care și-au pus obrajii în mâni, pentru ca ceilalți să nu observe cum se scurg emoțiile din vârful ochilor lucioși.

Au fost, pe când alții nu erau, și oameni veseli…veseli ca o teorie niciodată schimbată, care și-au lipit colțurile buzelor astfel încât să arate un zâmbet veșnic. Oameni care îți spuneau la ureche bancuri când erai abătut și care îți împungeau un deget între coaste ca să te gâdile când îți era lumea mai dragă…

Au fost oameni pasionați, care vedeau în orice nor o provocare și în orice licăr de lumină un motiv, care și-au cărat în portofel oriunde și oricând țelul și au ajuns acolo repede, mai repede chiar decât mine…

Au fost oameni care știau să spună povești, despre orice, pornind de la un cuvânt banal, un măr verde…
Azi încă mai sunt oameni…oameni din care bunătatea se revarsă parcă fără voie, din care ca o regulă au ecou doar cuvintele blânde și zâmbetele sincere; oameni care cad, își rup două degete, și în aceeași zi joacă șotron pe trotuarul tare, pentru că ceilalți copii încă se joacă; oameni care citesc în metrou, chiar dacă din spate și din față tentativele de „luptă-n coate” sunt intense și sufocante; oameni care uită că „lumea e așa și pe dincolo” și o recreează în propria lor lume, o fac mică și o împachetează într-o lume mai mare… în care visele de mai bine întotdeauna mai au loc; oameni care închid ochii și cântă cu atâta patos încât emoțiile furnică până-n vârful degetelor pe cei care simt sinceritatea sunetelor direct cu sufletul; oameni pe care nu știi de unde îi cunoști dar care te salută și schimbă două vorbe amabile cu tine, cu un zâmbet și o invitație la cafea viitoare de final; oameni pe care îi iubesc pentru că au fost odată… și pe care îi iubesc pentru că mai sunt…

 

7 thoughts on “Au fost…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *