Nu cred că ți-am mai spus… Când vin acasă mă așteaptă cu zâmbetul neșters pe buze și cu aceeași aluniță în formă de inimioară pe obrazul drept care îmi încruntă obrajii în semn de surâs de fiecare dată. Mă ia de mână și de cele mai multe ori mă pupă cu glas tremurat: „Draga bunicii! (uneori adaugă: ești frumușică, da’ mai strânge-ți părul)” Mă încântă cu puterea ei adunată în cei 90 de ani de viață și mă uimește când îmi spune că anul trecut a reușit să postească de joi până duminică, dar anul ăsta nu mai e în stare…că trupul e firav… În căsuța ei mică în care nu știu cum odată au încăput 10 copii vioi și puși pe șotii, mă cuprinde întotdeauna o stare de bine, de căldură și de pace.

Îmi povestește mereu despre Dumnezeu și știe atâtea lucruri încât niciodată nu le repetă. Mă fac mică și ascult despre Veronica, o evreică simplă care în timp ce se pregătește de nuntă brodând o mahramă, vede trecând ușor, prin fața porții ei, pe Cel care poartă greoi în spate Crucea tuturor. O milă nespusă îi cuprinde sufletul și primul gest care îi vine în minte e să-și jertfească mahrama pentru El, ștergându-i cu grijă, în puținul timp pe care-l fură lumii, fața însângerată… Și minunea se întâmplă: chipul Lui rămâne acolo, pe voalul umil, în toată expresia Sa omenească și dumnezeiască. Cuvintele ei curg neîntrerupt în dorința de a-și convinge alesul de minunea Acelui om pe care nu-L cunoaște dar pe care Îl va urma apoi până la moarte. Dar mahrama este smulsă din mâinile ei slabe și aruncată în foc, într-o neîncredere aprinsă de frica în fața lumii și a puterii ei oarbe. Mahrama însă nu vrea să ardă…
De atunci deasupra ușii de intrare a bisericilor se pictează simbolic mahrama Veronicăi, a cărei nume poartă în sine imaginea dumnezeirii („Vero-icon”- imaginea adevărată a lui Hristos).

Îi mulțumesc bunicii pentru toate semnificațiile care se trezesc și se întrepătrund în mine. Așezată pe patul antic, pe care îmi plăcea atât de mult să sar când eram mică, bunica mea își leagă din nou părul împletit strâns de dimineață cu fâșii roșii de pânză, și își pune baticul pe cap cu grijă. O las în genunchi, căci nu mănâncă urzicile pe care i le-am adus clătinându-mă în drum la vale, fără rugăciune. Viața ei simplă și profundă în același timp îmi roade încet în suflet întrebările despre mine, multe și uneori atât de inutile…

În goana la deal, fiecare casă se mândrește cu podoabele ei: oameni frumoși și veseli, tineri care aleargă prin curțile deschise, sau tăcerea unei amintiri care poartă la geam fotografiile celor care nu mai sunt, parcă în așteptare; bucurie și tristețe adunată pe un singur drum, care îmi macină amintirile și îmi umplu sufletul de ceva ce îmi lipsea înainte dar eu nu știam…

Aici Paștele nu e doar o zi liberă… Aici lumea vorbește și simte și nu uită că înaintea celor 2000 de ani a existat o bază reală pentru tot ce ne place să repetăm ciclic și automat în fiecare an. Într-un stereotip cântat și scris atât de des, „aici e lumea mea”… și nu e loc unde să mă simt mai acasă!

Un Paște cu bucurie!

0

0