Să fie Israel…

Nici nu știm ce ne așteaptă!

Închidem bine în urma noastră ușa primăverii reci de acasă și deschidem poarta generoasă a soarelui. Ca într-o poveste în care alegerile nu sunt niciodată imposibile…

Israelul ne întâmpină cu oameni îmbrăcați în negru, cu păr scurt și perciuni ondulați și lunguieți, cu pălării cu borurile largi, bine îndesate pe capete, ca să se vadă originea lor pură. Ne așteaptă cu o mașină de 8-9 locuri (discutabil) și ne dă drumul spre lumea palmierilor, portocalilor, bananierilor, măslinilor și cocotierilor.

Cu oboseala celor doar 2 ore dormite înainte de a ne trezi într-un avion cu mic dejun gustos în program (cu desert inclus), ne luăm avânt spre primele destinații, în ”zumzetul” ghidului nostru iubit și foarte drăguț cu bronzul redus la față și gât, fie vorba între noi.

Diversitatea stilurilor monumentelor ne atrage atenția încă de la prima ocheadă aruncată pe geamul mașinii noastre împiedicate pe străduțele strâmte și alambicate. Catedrala Sfântului Petru, romano-catolică, grandios construită pe malul Mediteranei îi întoarce spatele Catedralei Sfântului Mihail și Gavriil, ascunsă într-o „mare” de piatră și trepte înghesuit așezate pe o ulicioară tipic evreiască.

La doi pași ne așteaptă marea Mediterană. Hop în vestiar (mașină) la împodobit cu haine pe măsură și avânt în mare. Mă pierd nici nu mai știu unde, pe un val, și îmi revin când „fluierul” ghidului ne trezește la realitate. Mă plimb în parcul Cezareei fără ca sarea israelită uniform răspândită până în vârful firelor de păr proaspăt tuns să se topească. Mă îndrăgostesc de pietrele albe și de noutatea care îmi sare înainte la fiecare pas cu atâta curaj.

A doua zi ne încântă privirile, în murmurul ghidului, Tel Dan si Nimrod. Locuri luminoase, călduroase și cu pietre… „aferente”. Îmi spun că nu știu cum am ajuns aici dar că nu aș mai pleca, cel puțin nu acum, pentru ceva vreme…Pașii ne poartă spre Muntele Fericirilor, unde alți români ne amintesc de acasă în cântece și întâmpinări călduroase. La fiecare pas, pietrele ne vorbesc în inscripții despre ceva ce s-a întâmplat acu mii de ani, dar încă nu a fost uitat.

Amintirea ne șerpuiește drumul spre Biserica Înmulțirii Pâinii și Peștilor, spre Biserica Franciscană a Primatului Sfântului Petru și spre Capernaum, la Casa soacrei Sfântului Petru. Istorie și tradiție se desprind pe fiecare cale iar ghidul își face treaba ca nimeni altul, răspunzând la fiecare întrebare și expirând voie bună prin fiecare vorbă. De la Sinagoga din Kursi până la cetatea din Susita, drumul ne întoarce și se încălcește prin scaieți, gunoaie și oameni care ne privesc cu răutate în coada ochiului. Calea Susitei, presărată cu maci roșii ne face să uităm de toate, chiar și de oboseala care s-a legat cu furie de picioarele noastre slăbite de drumuri.

A treia zi ne face vânt spre Cana Galileii, unde gustăm un vin din smochine (așa se aude pe la garduri) cumpărat în mostre pentru cei de acasă. Zippori ne „povestește” în mozaicuri și amfiteatre vechi în aer liber cu acustică „mirobolant” punctată în cântecele noastre. Iordanul ne răcorește picioarele obosite și ne amintește de oameni atât de diferiți îmbrăcați în haine albe, coborând în apă ritualic pe urmele hristice cu credința adânc închisă în suflet. Ierihonul închide ușile zilei aglomerate în urma noastră iar noi ne „dormim” drumul spre hotel în mașina zgomotos chinuită pe străzile capcană.

Următoarele zile ne întâmpină la porțile Ierusalimului. Arabi și evrei trec prin fața noastră în haine specifice lor dar atât de străine nouă. Se uită chiorâș unii la alții, își apără drepturile și libertatea și își respectă cu strictețe zilele diferite de odihnă. Ghetsimani, locul nașterii, mormântul, locul răstignirii ne transformă imaginația în realitate și ne inspiră, în ciuda prea multor oameni înghesuiți să vadă în loc să simtă…


Masada, cetate și palat vechi de 2000 de ani, cu încălzire pe sub pietre și cisterne prea mari pentru a fi măsurate cantitativ, cu părți de mozaic încă vii și cu camere împărătești admirabile, ne extaziasă simțurile deja copleșite de frumusețea înălțimilor. Priveliștile ușor vizibile din crăpăturile „geamurilor” de piatră ne îneacă vorbele: mare, parașutiști colorați, deșert, soare și umbre, frumusețe pură, naturală și atât de accesibilă într-o lume pânî atunci străină nouă…

Marea Moartă e cireașa de pe tort. Plutim și alunecăm în valuri (unii mai înghit și apă neintenționat) iar după 15 minute pielea înecată în sare strigă a duș cu apă dulce…

Dacă dorul s-ar exprima în cuvinte mai bine decât în simțiri, v-aș zice că aș lua cu mine acasă parcurile, oamenii minunați înghesuiți în mașina de 8, 9 locuri, cetățile, pietrele albe, mările, cămilele cu aer flegmatic, palmierii, taxi-măgărușii și toate sentimentele trăite la un loc. Doar că dorul încă se face că nu poate..

 

6 thoughts on “Să fie Israel…

  1. eumiealmeu

    oare pe perciunaţi nu i-a avertizat ochiul de la spate că-i fotografiezi? – aşa li se zice, nu râd de ei, da?
    când am trecut prin cartierul lor, au dat cu pietre după noi pentru că aveam aparatele la gât şi se temeau că le fotografiem locurile. dacă ne-ar fi văzut că-i fotografiam… ce ne mai făceau?
    dar toate la un loc au dat şi la mine un gust atât de plăcut încât pot spune că e un pământ binecuvântat. deşi pe moment nu mi-a plăcut din cauza armelor care erau peste tot, mi-a rămas în suflet şi chiar mi se face dor de atmosfera aceea.
    nu degeaba e Holy Land, nu? 🙂

     
    Reply
    1. chgabriela Post author

      Eu am ramas profund impresionata, sincer. Mi-au placut locurile mai mult decat oamenii, ce-i drept… Iar aici vorba cu omul sfinteste locul nu se aplica decat invers! Am vazut multe locuri si am simtit multe lucruri. A fost o experienta frumoasa!

       
      Reply
    1. chgabriela Post author

      Eu nu cred asta.,, Nu ma includ in categoria antisemitilor si nici vreo intentie nu am. Iar generalizarile nu contin adevaruri, ci doar supozitii:)

       
      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *