Sunt oameni pe care îi vezi (trec alene pe lângă biroul tău în drumul spre al lor) și pe care îi saluți din instinct, pentru că așa…trebuie și așa… se cuvine.

Sunt oameni cărora câteodată le zâmbești în loc de salut sau ridici mâna discret când treci în grabă pe lângă ei.

Sunt oameni pe care câteodată îi întrebi ce fac și, după ce îți răspund, îți faci un obicei din a schimba două vorbe zilnic: la intrare și la ieșire din clădire, pentru că… așa e frumos.

Sunt oameni pe care, după un timp, îți permiți să-i ironizezi, pentru că îți place un tricou (“Sometimes when I’m alone, I google myself”), un accesoriu, o idee din ceea ce ei reprezintă în momentul ăla pentru tine și care ajung să-ți fie dragi pentru că… oricum distanța e prea mică spațial între voi încât să-ți permită să fii indiferent.

Sunt oameni cu care legi prietenii cu ieșire la ceai în pauze și cu râsete multe pe fundal ca să uiți de escalări (sau „escaladări”) și de mailurile care nu și-au primit încă răspuns.

Sunt oameni pe care începi să-ți dorești să-i vezi în fiecare zi la colțul celălalt al biroului tău sau la o distanță de două scaune, pentru că vrei să împărtășești cu ei ceea ce ai ajuns să fii și cu ajutorul lor în ultima vreme.

Sunt oameni pe care îi vezi iar alții pe care îi ignori involuntar în regim de distanță între birouri, de lipsă de cunoaștere sau de indiferență neatacantă la adresa celor care respiră același aer cu tine pentru 9 ore dar care, timid, nu-și lărgesc cercul personal ȘI înspre tine…

Și totuși acești oameni pe care i-ai „văzut și i-ai privit” sau pe care doar i-ai „văzut” dar pe care ai avut ocazia să-i cunoști din „întâmplare”, pe un munte retras într-un colț de lume, unde aerul are miros și liniștea e profundă, sunt diferiți dar calzi, timizi sau sociabili, cu talente diferite și ecouri diferite în tine… numai spre bine. Oameni care îți țin ușa când treci cu farfuria spre bucătărie, care îți zâmbesc când te văd sărind câte două trepte în drumul spre camera superbă cu vedere spre munte. Oameni care știu să gătească și să menajeze fetele, pentru că sunt în număr puțin de data asta… Oameni care escaladează munți cu tine în pași de pitici grăbiți ca să nu vă prindă noaptea pe o cărare rătăcită și care se trântesc în iarbă obosiți la popasurile scurte cu puterea de a mai face haz de necazul „întâmplării”. Oameni care știu să admire frumosul prin ceea ce e, să privească mai mult decât doar să vadă. Oameni care acum îți sunt mai mult decât îți erau când salutau rece în drumul spre lumea lor, de pe care ai smuls eticheta impersonală și ai aruncat-o la gunoi.

Oameni pe care îi admiri când își joacă și sufletul când negociază „fânul” pe „oi” sau ”cărămizile” pe „piatră” în fața tablei de „Catan” sau care își imaginează lupte și cuceriri cât mai complexe și mai implicate în mijlocul tablei din Lord of the Rings și care pasează inelul imprimat cu grijă din mână-n mână în șoapte de „My precioussss” distrate. Oameni care ies cu tine să vadă stelele, pentru că nicăieri nu se văd ca la munte, chiar dacă sunt doar 6 grade afară, și care îți aduc cafeaua după masă fără să le ceri, doar pentru că te-ai strâmbat într-un anume fel. Tablagii înfocați, care își joacă sufletul în zaruri și care știu că norocul trebuie gândit ca să dea roade.

Oameni pe care i-ai lua la pachet cu tine și data viitoare, într-un gând, o mașină sau un microbuz de 20 de persoane, pentru că, mulți și diferiți cum sunt, ajung compatibili când distanțele între ei sunt mici și îndeamnă la copilărie și comuniune.

0

0