Că tot îmi plăcea să alerg când eram mică…în întrecere cu mașinile, cu oamenii, cu ideile, cu râsetele. Lepșele nu îmi sunt azi străine.

Amintiri: se perindă prin minte cu iz de frunză de portocal, ținut în ghiveciul de la căpătâi în timpul somnului, în camera cu miros de acasă, cu râs neașteptat când nu te vede nimeni pe stradă și când imaginea vecinului îmbrăcat în fată și împodobit discret cu o perucă ondulată îți testează limitele controlului, cu gustul caiselor – piersici din spatele casei, mic dejun, prânz și cină ale musafirilor cunoscători, simțit până-n vârful papilelor gustative sensibile la amintire, cu căldura unei îmbrățișări care îți amorțește vârful degetelor reci de plăcerea revederii, cu adierea mirosind a salcâm, în minte deja așezat în tigaie cu făină și zahăr, cu sunetul pașilor apăsați ai tatălui pe hol, recunoscuți ritmic deja instinctual…

Prima mea amintire… Sună definitiv formularea asta :)… Am încercat să ascund într-un colț nesupravegheat de memorie ziua în care coada câinelui atât de dedicat plăcerilor noastre mângâietoare a fost retezată fără milă de unul dintre muncitorii nemulțumiți de v-ați ascunselea cizmelor prin ogradă, joc întreținut cu foarte mult talent de nefericita victimă. Îl priveam cu ochii mici de tristețe și, cu sufletul cât un grăunte, pentru că brusc mi-era teamă pentru existența lui din acel moment fără coadă…, înghesuită în cușca nu la fel de primitoare ca înainte. Viața mea de atunci se cântărea în greutatea iubirii pentru ceea ce vedeam în cercul meu restrâns la familie și animalele din jurul casei, dependentă de bucuriile mele alături de ei, de joaca niciodată suficientă și de tristețea a ceea ce priveam sau experimentam deplin pentru prima dată: moartea unei jucării, cearta mamei, lătratul pustiit al câinelui meu preferat.

Mă joc și acum… Pentru că nu pot să alerg la fel de repede (mi-am pierdut mult din îndemânarea urcatului în fugă a dealurilor și din desenarea roatei țiganului pe poteca imașului de cinci ori consecutiv), am învățat să prind lepșele și să le pasez imediat mai departe.

Iubitorilor de amintiri le zic să-și oprească timpul în loc pentru o clipă… Pentru că s-ar putea să-și amintească ceva ce au uitat de acu 10 ani și mai bine: vărsarea cernelei pe foaia cu teme caligrafic încheiată, spargerea cănii preferate a surorii tocmai din prea multă atenție, împingerea verișorilor pe geamul din bibliotecă, pentru că părinții știu că ora e de teme și nu de joacă și pentru că sunetul cheii în broască anunță o surpriză nu neapărat plăcută, zgomotul soneriei – privighetoare, care invită la remi pe iarbă, senzația rece a apei de fântână stropită din sticle cu dop găurit pe toți copiii care vor sau mai ales nu vor să participe, sunetul apei de ploaie și noroiul de pe picioarele descălțate de șlapi în drumul spre casă (pentru că nu trebuie să se murdărească și ei…), gustul clasic al gumei Turbo, câteodată atât de greu de mestecat încât provoca dureri de maxilar, prima iubire cu fiori și ochi strălucitori, atingeri discrete neplanificate între degete și jena ascunderii mâinilor în altă direcție, foile de „amintiri” lăsate la gardul vecinei iubite, cu două cuvinte de suflet și desen personalizat, pentru ca, peste ani, să fie redescoperite, jocurile de fotbal în drum, cu vânătăi până la genunchi și cu viclenia micșorării porții făcute din șlapi atunci când nimeni nu se uită, furatul corcodușelor cu tot cu crengi, pentru că durează mai puțin și nu are efecte inestetice și colorate pe tricou, frumusețea tuturor anilor la un loc, a momentelor pe care nu trebuie să le uitați pentru că v-au format așa cum sunteți: zăpăciți sau prea organizați, zâmbitori sau melancolici, deschiși sau retrași sau… cum sunteți voi și nu vă știe nimeni…

Și pentru că, întotdeauna, „povestea merge mai departe”, o provoc printr-o leapșă deloc plănuită dar, presimt eu, cât se poate de plăcută, pe Ring of Gyges la un pahar de primă amintire.

Mulțumiri Ancuței pentru inițiativă:).

0

0