„Doi în unu”

Primă întâlnire:

– băiat aparent înfumurat, cu colțurile umerilor drepte și cu fața țeapănă, în poziție de „știu eu cine sunt”:P
– fată drăguță, cu zâmbet alb strălucitor, cu părul prins în coadă, că așa e mai comod, cu voce caldă și niciun chef de socializare în afara cercului ei de prietene.

Cu toate astea, Viena nu e suficient de „acasă” încât să impună reguli și restricții de „cunoaștere”. Pas unul spre altul, zâmbet cu subînțeles, mână în jurul taliei și… pupic. Iar de aici povestea tot „merge mai departe” în cântec și voie bună…

Mereu împreună, mereu îmbrățișați, adesea certându-se din lucruri mici care dau farmec cu atât mai mult împăcărilor.
Se văd cu și fără motiv, de dimineață până seara și „se” învață silitor: El, „alinul” ei, – Ea, „Ancuța” lui.

Își împart credințele, se joacă și își cântă enervant la ureche: două „pramatii” cu voce intenționat copilărească și peltică.

Își amintesc și de „Găbia” lor câteodată și o sună să o întrebe de sănătate (de obicei în momente nepotrivite, dar n-ar putea fi ei „cum sunt” altfel).

Mă cheamă la nuntă…că… așa li s-a năzărit lor deodată. Nu pot decât să-mi accept misiunea și să mă așez frumos la brațul mirelui în pas de cununie, ca domnișoară de „înaltă” onoare.

Îî iubesc: copilăroși, frumoși, zgomotoși și enervanți cum sunt, pentru că numai ei pot fi „Ancuța și Alinul ei” și pentru că încă mă provoacă la poveste: DA, aia cu happy end și viață fără de moarte!

Casă de piatră și de vise împlinite!

Iar vă pupă… Găbia!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *