Să fug repede, atingând pământul doar cu vârful degetelor tocite de furia vitezei.

Să fug de gândurile lucide și reci ca o pungă de gheață scăpată din greșeală pe pielea fierbinte. Gânduri vârtej, fără scăpare în cercul minții obosite de veghe și de absență.

Să mă ascund laș într-o cameră uitată, strâmtă ca înghesuiala obsesivă a tristeții fără motiv real, alungată din alții în mine, pentru că nu știu să nu ascult.

Să spun „da” când cred că „nu”, un da stins, machiat de dorința de a nu răni mai mult.

Să râd până plâng, revers al soarelui după ploaie, și să uit că numai eu pot să reversez reversul.

Să vin spre tine chiar dacă știu că o să mă refuzi, dar să vin oricum, pentru că în mine încă vorbește cineva despre tine…

Să mă ascund din nou, în mine… în siguranța sufletului mic, pradă a ceva ce se răspândește în mine fără voie, sfâșiind în drum bucuriile și forța de a merge mai departe.

Şi totuşi să merg înainte, ca o frază după punct sau ca o jumătate de frază după virgulă, pentru că ceva îmi spune în minte că trebuie, optimism ascuns într-un colţ în care imaginaţia dă frâu liber ideilor de mai bine.

0

0