Complicat… Mai complicat decât o sută de gânduri la un loc, înghesuite, făcându-și drum spre propria ta atenție, spre „mai multul” pe care îl dorești dar pe care vrei să-l obții tăcând, fără efort și fără vorbe…

Cunoaștere… Cu cât vezi mai mult, simți nevoia să privești mai îndeaproape, să aduni idei, să le sedimentezi în părerea ta despre cineva, o părere din care negi voit toate umbrele, lăsând loc binelui și frumuseții.

Minciună… Te trezești orb selectiv: aduni culorile celorlalți în căutarea de sine dar le alegi pe cele preferate dintotdeauna, culorile de poveste cu final fericit, în care ceea ce trasezi sperând pe o foaie albă să se adeverească la primul pas.

Resemnare… Te uiți în jur. Nu te vezi decât departe, în ceață, exilat de ceea ce vrei să fii și se pare că nu poți, de ceea ce ai fost și la care ți-e greu să te mai întorci.

Părere… Nu dădeai doi bani pe ceea ce spuneau ceilalți despre tine. Parcă așa te păcăleai în gând… Și acum vorbești și simți prin alții și nu… nu vrei să renunți…

Credință… O ții ascunsă, de parcă împărtășiță și-ar pierde din valoare. O lași să zacă înghesuită în tine, fără s-o vorbești, fără s-o aperi și câteodată chiar fără s-o simți, pentru că o uiți în tine la fel cum uiți s-o dai, după cum obișnuiai cândva, mai departe…

Tăcere… Una care te face să urli pe dinăuntru pentru că nu poți să o ucizi prin cuvinte. Nu, cuvintele nu ajută câteodată. Sunt prea scurte sau prea lungi, prea selective, prea limitate și prea interpretabile. Și totuși ți-e teamă de ceva ce o sa vină sigur… „nevorbind”…

Iubire… O formulezi silitor, o îmbraci, o colorezi și o aduni în suflet. Dar câteodată se simte înghesuită și pleacă întreagă din munca ta în alte suflete, goale, spațioase, primitoare…

Invidie… Pe oamenii care pot vorbi când tăcerea nu e o soluție, care pot cunoaște, fără să le fie frică de noutate, care pot vedea dincolo de simplitatea unui chip, care pot crede simțind și iubind simplu: pentru că oamenii merită infinit mai mult decât ceea ce tu vezi dar refuzi să privești…

0

0