Nu știu!

Mă retrag… În colțul meu încă mai sunt vise risipite și încrustate pe suprafața peretelui rece. Le-am lăsat acolo pentru atât de mult timp, încât au devenit una cu peretele, s-au molipsit de singurătate și de neputința aripilor.

Nu contează… Nimic mai mult decât conta vreodată. Mă proptesc singură în fața zidului așteptând să se topească ca o revelație, închizând și deschizând ochii după doar 2 secunde. Și asta nu se întâmplă…, nu când mi-am arhivat de multă vreme puterea de a lupta, de a zâmbi și de a folosi greșelile trecutului în uimirea prezentului.

Aștept… Pentru că e mai ușor, mai lejer pentru un suflet deodată incomod, închis, care nu mai știe să fie și pentru ceilalți.

Simt… Aș fi putut jura că nu trebuie și că dedicarea jocului n-o să lase urme. Dar simt ca într-un cântec care îți tulbură cursivitatea gândurilor cu fiori pe șira spinării și în puful de pe ceafă. Și doare.

Plec… Mă întorc, în – poate – neputința visului și în sufletul imaginii create în mine pentru ceva ce trebuie să existe, chiar dacă poveștile mi se împotrivesc deodată și e nevoie să culeg din drum forța de a merge mai departe. Trebuie!

 

9 thoughts on “Nu știu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *