Mi-am amintit azi ceva ce uitasem, de copilul încuiat într-o poveste de mult timp trecută.

Frica de ceva ce simțeam că există, teama să nu dau de un spirit când treceam de colțul casei, mă făcea să mă rog în gând și să îmi găsesc prieteni cărăra să le dau suflet pentru mine. În mai mulți, povara era întotdeauna mult mai ușoară. Dintr-o nevoie de protecție nejustificată, când dormeam singură în cameră, chiar dacă în toiul zilei, cuibărită sub plapumă, îmi imaginam că și lucrurilor din jur le e frică de ceea ce simt eu că poate exista. Așa se face că în „cortul” meu se adunau deodată și cana din care beam apă, și jucăriile cărăra le dădeam oricum suflet, și desenele pe care le scrijeleam fără talent, și toate lucrurile cărora le dădeam importanță fără motiv. Iar ai mei niciodată nu știau de ce fac atâta dezordine.. Ei bine, era pentru că îmi păsa…

Astăzi o prietenă dragă, amintindu-și, mi-a povestit distrată că, odată, a desenat o frunză (care, la a doua discuţie a devenit porumbel) pe o hârtie, a decupat-o și s-a rugat lui Dumnezeu să îi dea viață, să o facă prietena ei cea bună. Câtă inocență și cât suflet în gestul ei. Acum știu de ce trebuie să fii copil pentru ca Dumnezeu să te asculte. Pentru că, fiind, sufletul e nemascat, neciopârțit, întreg și dedicat păpușii cu păr albastru, lui Moș Nicolae sau celui care îți oferă o bomboană fără motiv, sincer…

Sub patul meu erau întotdeauna monștri… De fiecare dată când coboram din pat, nu călcam niciodată exact lângă picioarele lui, ci săltam un pic spre mai departe, săream și alergam repede, să nu aibă timp cineva să mă prindă de piele și să-mi demonstreze că există.

Luna pentru mine avea chip. Rece și roșie vara, îî vedeam ochii plânși și gura mirată privindu-mă când mă întorceam acasă noaptea de la joacă. Vorbeam cu ea în gând și îmi doream să o fac să râdă…

Prietena cea mai bună era o persoană aleasă pe baza a multe motive adunate la un loc. Posesivă și iubitoare, mi-o doream cel mai mult pentru mine. Ne împărtășeam „secretele”, ne puneam amintiri desenate în gard și făceam schimb de oracole. Totul avea sens pe atunci…

Căsuțele din lemnele părăsite din jurul casei sau cele descoperite cu talent în sălciile de pe marginea râului de pe imaș erau întotdeauna teritoriu personal de netrecut și nelocuit pentru cei din afară. Regulile jocului nu puteau fi niciodată încălcate pentru că… așa trebuia să fie.

Poveștile erau întotdeauna adevărate. Nu aveai voie să crezi că prințul nu rămâne cu aleasa lui până la adânci bătrâneți pentru că asta ar fi însemnat să nu crezi în propriul tău univers. De speranța și certitudinea asta avem nevoie atât de des acum când ne construim visele…

Dăruire, inocență, mirare în fața necunoscutului, acceptare, râs sincer, luptă de dragul jocului, iubire pentru ceilalți, relație cu divinul, credință… Copil am fost și vreau să mai rămân.

0

0