Plouă iar… „People help the people” e pe repeat pentru că sună grozav în sunet de picuri crud desființați de propriul lor întreg în contact cu umbrelele, cu oamenii, cu aleea din spatele blocului. Plouă încet, deloc deranjant, muzical… Iar cuvintele ce păreau moarte acum 15 minute au reînviat după numai 4 pagini din redescoperita „Ușa interzisă” a lui Liiceanu.

Nu se termină niciodată… Poți să iei o supradoză, să te încarci de ele până la preaplin, să le arunci întâmplător necunoscuților, să enervezi iritant lumea din jurul tău cu ele… Dar nu, cuvintele nu se termină niciodată, chiar dacă limitate în sens și uneori insuficiente în ceea ce vrei să spui. Și mă ajută acum să scriu despre nimic, ceea ce îmi dă o senzație de satisfacție ciudată, mai ales când nimic altceva nu sună promițător într-o seară în care Birdy și ploaia se înțeleg atât de bine.

E frig în cameră. Dar nu pot renunța la ploaie. E melodie azi…

Mă gândesc iar la cuvinte. Ironic cum pot fi bucurie și tristețe, cum pot apropia și îndepărta, e ironic cât de mult contează prezența sau absența lor. Chiar și o lume mută ar avea în ea urma cuvintelor, a celor nespuse sau a celor doar simțite imprimându-se cu insistență în gând, pentru că imaginația lucrează. Black, un film indian, da… am zis indian…, genial: o fetiță surdo-mută oarbă învață să creadă în cuvinte…

Și scrisul meu despre nimic premeditat sau previzualizat se termină tot în ritm de Birdy și Skinny love compusă din nou de mine în ploaia amintită pentru că, pur și simplu, e prea frig să nu închid geamul. Și îl închid.
Și vă dedic: http://www.youtube.com/watch?v=aNzCDt2eidg
Noapte bună!

0

0