De cele mai multe ori nu știu despre ce scriu și asta mă câștigă treptat. Îmi aranjez părul după ureche, insistent, și ochelarii pe ochi, de obicei strâmb, ca să mai fie nevoie de retușuri, și tastez. Cu tot regretul, am renunțat de mult timp la stilou, pentru că e greu, pentru că lasă pete în mânuirea mea neglijentă, pentru că nu ține pasul ideilor mele. Nu sunt așezate schematic în gând, nu mă ajută proiectându-se cronologic în ordinea în care ar trebui să decurgă un subiect normal, nu au început, corp și încheiere, curg anapoda și îmi inundă mintea, iar eu aleg „aiurea” pentru că nu am răbdare.

Defect major: îmi doresc mult deodată și de obicei cad de sus, pentru că doar îmi spun că îmi iau precauții și că planific, dar nu o fac niciodată cum trebuie. Învăț din greșeli dar îmi iau avânt de fiecare dată când mi se pare că… și cred că… și îmi imaginez că… Știu că nu e bine dar mi-e rău fără asta oricum. Fără răbdare, scrisul e ca-n viață: îl găsesc acolo, rapid, plăcere puerilă și neplanificată, din care mă revăd curățată de coaja nepoftită a sufletului, particule adunate de negativisme și pesimism, întreagă, pentru încă puțin timp. Autoterapie neprogramată dar atât de necesară…

Scriu despre vreme, deși pretext clasic de discuție în tren cu necunoscuții, despre oameni, deși există dintotdeauna și sunt analizați sistematic și similar de atâta amar de timp, despre mine și despre „noi”-ul imaginat, despre iubire, prea mult filtrată de lentilele mele antireflex cu protecție de calculator, despre copilărie, pentru că n-o să-mi sting niciodată dorul de cine-am fost, despre nimic, despre nu și da și poate, despre ziduri și obstacole, despre cum aș vrea… și cum este, despre Dumnezeu simțit în măduva sufletului dar niciodată prea evident în cuvinte, despre tot ce pot, pentru că gândurile curg și sunt multe și rele… și rar bune.

Nu știu este pretextul comun a tot ce scriu, chiar dacă poate e dezamăgitor… În afara sentimentului egoist că mă ajută, chiar nu știu. Nu știu de ce azi și nu mâine, de ce simt că îmi îngheață sufletul când îl dezvelesc în cuvinte, de ce pot să scriu despre ceva mai mult decât despre altceva, de ce prefer asta și nu alta, de ce „tot”. Și, deși de cele mai multe ori NU ȘTIU, mă descopăr la fiecare pas, recitind ceva ce „nu știu” de unde a venit sau scriind altceva ce „nu știu” dacă mâine va mai însemna ce este azi. Iubesc neprevăzutul scrisului! Mă descompune în părți mici, deși nu am răbdare, și mă reface cu fiecare vorbă.

Scriu. Ca azi. Despre nimic important și nimic contextualizat. Fără să șterg mai mult decât atunci când mănânc o literă ca să o rescriu la mijlocul cuvântului, fără să refac, pentru că oricum ideile sunt iremediabil zăpăcite. Dar cu fiecare literă, mă văd pronunțând în minte fraze și paragrafe, ca și cum chiar vocea mea le-ar fi născut. În minte, lucrez la intonație și la flexibilitatea tonului, înalt sau jos, încet sau puternic, ca atunci când citești în fața clasei și ceilalți trebuie să înțeleagă…

Scriu… și nu renunț… pentru că poate, mai târziu, o să-mi fiu mie însămi motiv de râs sau de nostalgie, de regăsire sau alienare, sau poate o să-mi devin punct de plecare spre ceva ideal mai bun!

În șușotit de noapte bună, să ascultați: Somebody that I used to know

0

0