Am încercat să urc, tiptil, cu vârful degetelor încordate la fiecare mișcare, cu umbra ascunsă și bătăile dese ale inimii încremenite de teama mea că o să mă auzi, o să mă vezi și o să pleci. Ți-am admirat întregul plin și aprins, suficient sieși, orgolios și solitar, fără nevoie de mai mult decât propria stare, a visului prea cizelat, perfecționat până la neputință, de nepătruns. Te urmăream veselă până acum, îți admiram perfecțiunea și mi-era teamă să te privesc mai îndeaproape, teamă să nu te descopăr ciobit pe o parte, perforat de o idee mai curajoasă a cuiva care a urcat mai repede, uman.
Te-am privit mult, atât cât să-ți cunosc întregul de departe, frumos, calm, acolo mereu, înălțat, niciodată suficient de aproape cât să mă molipsesc de frumusețea pe care ți-o imaginam sau să devin conștientă de ceea ce de fapt era „neputința” ta de a da rod propriei tale idei de perfecțiune, nu în alții, pentru că n-ai fi vrut… 
Continue reading
