Te-am şifonat un pic în gând. Ţi-am strigat cu vocea sufletului că o să te las în urmă, ca să ştii cum e să mă pierzi. Aşa facem noi, oamenii, când ne doare. Ne retragem afecţiunea teatral, de parcă iubirea ar fi o mască de care te lepezi când nu te mai ajută.

Ţi-am interpretat absenţa gesturilor, şi nu a cuvintelor. De cuvinte eram sătulă oricum pentru că le aveam mereu în gând pentru tine. Mi le doream de atâtea ori indiferente, uitând că simpla lor prezenţă era un semn că îmi pasă…

Te-am alungat din suflet şi ţi-am închis de atâtea ori uşa în scenariul pe care eu l-am creat, dar căruia nu i-am făcut niciodată rost de o scenă…

Mi-am luat imaginaţia la rost. Ţi se dedica mai mult ţie decât mie, şi, fără să o recunosc, eram invidioasă pe felul în care ai câştigat-o. Fără efort, doar printr-un zâmbet şi o privire distrată, aleatorie, copilărească.

Chiar şi acum, când mintea-mi şopteşte să renunţ, deşi sufletul nu o cere, mi-e teamă să las în urmă ceva ce probabil nici măcar nu a început vreodată mai mult decât în mine… Şi e amuzant că mi-aş dori să mă ierţi pentru că eşti umbra şi furtuna mea, atât de aproape mie, şi nici măcar nu ştii…

Yanni (The storm)

0

0