Mă simt mică. M-am micșorat c-un gest în minus și unul în plus,… dar nu pentru mine. M-a ghemuit nesiguranța inimii și hotărârea gândului. De a merge clișeic mai departe, de a-mi trăi prezentul pentru a-mi câștiga viitorul. Un joc în care teoria e întotdeauna mai puternică decât practica.
Mă cer sufletului întreagă azi… Ce suflet. Nu înțelege că dorința trebuie să se vrea posibilă, ca să se împlinească. Și plânge, dar niciodată la suprafață, pentru că nu știe să se apere altfel.
Acasă. Mă fur momentului. Zarurile se aruncă crunt peste cutia de table și lumea râde. Și vreau să râd, pentru că pot și pentru că e bine. Dar momentul își cere sufletul și-și aruncă victima în gol, în golul neputinței și al conștiinței că nu pot schimba o lume cu un zâmbet. E nevoie de faptă.
Câștig. Zarurile se joacă în gemeni de cifre și porți în casă. Întotdeauna câștig când nu-mi propun. Poate pentru că oricum nu ar conta atât de mult dacă aș pierde.
Și nu mă întorc. Din suflet fug spre mai departe. Nu mai vreau să știi, nu mai încerc și nu mai lupt. Și acum mi-e bine. Pentru că am în urmă un trecut, din care tai rădăcini, și în față un viitor fără pată, pe care pot să mi-l câștig.
Mă cheamă jocul cu o nouă rundă, pentru care tata a desenat tabele pe o foaie, egal. Și nu mai știu să câștig… pentru că le vreau lor bucuria pe fețe și victoria în arhivă.
