Viața pe un peron

Pentru că unele cărți vorbesc despre tine așa cum tu nu știi…

Uneori te uită pe margine, pentru ca apoi să te cheme din nou în joc. Te regăsesc în așteptare sau în luptă, înghesuindu-te într-un tren în care credeai că nu ai loc, sau pe un peron în căutarea unui tren care nu mai vine.

Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi:

• Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt).
• Am și un decalog aici:
Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.
• Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are sfârșit. Oricât de frumoasă e o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
• Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea mea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mângâi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă.

• Țipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare și-ar țipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.
• Ce jalnici mi se păreau cei care își drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci.
• Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului și îmi trebuia un timp să-mi revin.
• Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere.
• Fără sentință nu există justiție.
• Totdeauna în viața mea a existat un zid.
• Chipul meu adevărat devenea, poate, o mască intolerabilă într-o lume unde firești erau măștile.
• Eu nu țin să-mi mărturisesc păcatele, ci să nu-l săvârșesc pe cel mai grav dintre ele, acela de a nu mai dori nimic.
• Omul de azi are nevoie de damnați care să-și strige de pe cruce speranța. Dumnezeu a fost compromis tot de noi, cei care i-am dat nume.
• Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutând în sine însuși ce anume ar putea opune morții și neantului. N-am suportat gândul că suntem numai pulbere și atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.
• Voi n-ați simțit niciodată în palme urmele cuielor?
Asta nu înțelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, când eu nu le ceream decât să mă ajute s-o îndur.
• Preferam să se creadă despre mine lucruri neadevărate decât să mă explic ori să mă apăr.
• Pierderea dragostei este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om.
• Important nu e să-l găsești pe Dumnezeu, chiar crezând în el, ci să-l cauți. În clipa în care îți spui că l-ai găsit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna.
• Dând câteva monede unui cerșetor, ne cumpărăm la un preț foarte mic convingerea că mila e bună pentru alții, nu pentru noi înșine.
• Zidul se închidea în jurul meu și, în loc să mă apere ca altădată, mă izola din ce în ce mai mult.
• Atunci am descoperit că așteptarea e o meserie pe care o înveți, așa cum pictorul învață să-și amestece culorile.
• Înțelegeți , așadar, cum stau eu între amintirile mele. Le privesc și nu știu care dintre ele va veni să mă bată pe umăr.
• Mi-am trăit toată viața ca un somnambul.
• Viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren… ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alții nu reușesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren… Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să se știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, își dau ghionturi.
• Poate că totul depinde de noi, de călători. Noi trebuie să completăm destinațiile pe care vrem să le dăm vieții noastre.
Una din prejudecățile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat.
• Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de șah. De o parte peronul, de cealaltă orizotul. Și între ele ceasul care mă calcă pe nervi.
• Adevărul e că nici măcar aici nu poți să crezi până la capăt că viața e doar o stare de tranzit; că am apărut undeva într-o gară și pe urmă am trecut din gară în gară, din tren în tren, mergând spre nicăieri, până ce undeva, pe un peron sau într-un vagon, murim.
• Făceam un pas la stânga sau la dreapta ca să ocolesc un obstacol și, gata, nu mai regăseam urmele pe care le lăsasem.
Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.
• Și ciudat e că totul îmi era foarte clar. Știam unde mă aflam și ce anume se petrecea cu mine. Dar n-aveam putere să mă împotrivesc.
• Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nicio deosebire. Dragostea e lupta între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins.
• Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat.
E curios numai că a trebuit să ajung într-o mlaștină ca să aflu că dragostea e și luptă sau chiar luptă.
• Mi-am zis atunci că lumea este plină de semne. Ne uităm la o bucată de cer, la o pasăre, ascultăm un cuc cântând, și nu ne trece prin cap că toate aceste sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu le înțelegem.
• Și trebuie să alegi. Îți trăiești viața sau o înțelegi? Una din două. Nu poți, se pare, să le ai pe amândouă în același timp.
• Poate că trenul pe care îl așteptăm nici nu există.
Așteptarea ne dă iluzia că facem ceva așteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puțin câte puțin.
• -Lucrurile pe care mi le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obține niciodată cerându-le sau luptând pentru ele. Cum poți să lupți pentru tandrețe? Sau pentru duioșie? Cel mult poți să le aștepți. Așa că eu sunt învățată să aștept. Cred că asta fac de când mă știu. Aștept.
• Mă tem că încet, încet, ne vom obișnui să locuim în această așteptare. Atunci, de fapt, nu mai aștepți nimic.
• Zâmbiți, probabil. Iertați-mă, n-ar trebui. Acesta e omul, domnilor. Rezistă la multe, dar câteodată îl doboară golul din jur.
• Irealitatea nu se opune întotdeauna realității. Dimpotrivă, sunt situații când te ajută să o suporți.
• Nu credeți oare că sunt și minciuni care te ajută să trăiești?
• Cât timp mai există cineva lângă tine înseamnă că poți vorbi ca pentru toată lumea.
• Trăiam între oameni și visam pustiul.
Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern.
• Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.
• Sunt, într-adevăr, împrejurări când, dacă nu vorbești, mori.
Nu m-am priceput nici să călătoresc prin viață, nici să iau din ea doar peronul. N-am fost mulțumit cu ceea ce am avut, dar n-am știut nici ce vroiam să obțin. Și luptând împotriva ratării, n-am făcut decât s-o ajut, s-o pregătesc. Am dorit mereu să ies din coaja mea pe o plajă în fața mării unde să mă pot face una cu nisipul, cu pietrele, cu pescărușii și în același timp, obsedat de mine însumi, am făcut totul ca singurătatea mea să devină perfectă. Și astfel n-am trăit poate decât pentru mine, cu toate că am iubit atâtea lucruri.
• Nu-i așa că e mai important să aștepți pe cineva decât un tren?
• Nu există nimic adevărat; există doar oameni care motivează mai bine o cauză și alții care o motivează rău.
• Ce simplu e, la urma urmei, să te degradezi, mă gândeam. Nu trebuie decât să se tulbure apa, să iasă la iveală noroiul.
Un nebun nu se mai teme de nebunie.
• Singurătatea ți se pare atunci mai mult decât un refugiu; ți se pare un mijloc de a te apăra.
• Dacă singurul merit al unui om este acela de a fi supraviețuit, el nu mai are dreptul să se creadă inocent. Orice grotă are uneori partea ei de vină. Orice singurătate are câteva picături de sânge pe mâini. Pilat din Pont n-a fost decât un criminal igienic.
• E greu să vorbești despre curaj când te afli lângă eșafod.
• Mangustele imperfecte au o singură șansă de partea lor: să spună că și cobra e imperfectă. Dacă izbutesc să văd răul limitat în timp, mi-am zis adesea, îl voi vedea limitat și în putere. Înseamnă că el nu e absolut. Undeva are un capăt. O crăpătură. Altfel m-aș lovi ca liliecii de un destin perfect închis.
• Nu știu dacă îți aduci aminte ce ți-am zis într-o zi, că singurul lucru pe care l-am dorit de la viață a fost ceva ce nu se poate obține prin luptă. Poate că m-am înșelat. Poate că și pentru tandrețe trebuie să luptăm, însă eu am așteptat mereu. Oriunde am fost.
• Ți-ai făcut o teorie despre mangustele imperfecte. Și ai uitat un lucru important. Că această mangustă imperfectă se luptă uneori cu sine însăși.
• Poate că trenurile care treceau prin gară se transformau și ele în nisip, cu călători cu tot.
• Toată lumea nu cunoaște decât gările, peroanele pe care așteaptă, despărțirile, goana după trenul care tocmai a pornit, călătoria… Nimeni n-a văzut cu ochii deșertul. Acolo unde așteptările, plecările, despărțirile, totul se transformă în nisip.
• De fapt, noi nu ne deosebim prea mult de ceilalți. Alții merg cu trenul, noi îl așteptăm, aceasta e singura deosebire între ei și noi.
Înțeleg însă că nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită.
• Nu te poți instala într-o irealitate decât pentru a muri.
• Trebuie să adaug a unsprezecea poruncă. O voi lua din Dante. „Privește și treci”.
Infernul începe acolo unde nu mai e nicio speranță.
• Eu am visat să rămân om și m-am luptat cât am putut. Nu-i așa că sunt încă om dacă mi-e frică?
• Doamne, apără-mă de mine însumi.

 

12 thoughts on “Viața pe un peron

  1. Pingback: de-formare/re-formare a sinelui? | absolut obişnuit

Leave a Reply

Your email address will not be published.