Ușă scârțâind. Cu bocancii grei cu zgomot surd în picioare și punga obligatorie cu portocale în mână, îmi strecor capul cu ochii obosiți pe ușa din bucătărie, de unde se aud râsete moldovenești, îngropate în miros de pește prăjit și mămăligă.

Farfuria mă așteaptă plină pe masă și „cheful” de oboseală îmi piere brusc. Îmi lungesc picioarele pe scaunul de lemn care scârțâie deranjant și îmi savurez porția cu o plăcere nevinovată.

Din cana cu flori, vinul roșu îmi face cu ochiul. Nu rezist, pentru că mirosul îmi amintește de acasă și de strugurii plini înșirați estetic pe sârma din dosul casei. E perfect. „Cam tare, zic”… și mă clatin spre chiuvetă, în îndatoriri de gospodină.

Gogoașa cu brânză și stafide pune capac. Mă simt alintată fără să merit, și mă dedic momentului cu toată ființa.

Și sunt frumoase, deștepte, cu accent involuntar moldovenesc și adorabil, cu privire caldă și tricouri velese. Le zâmbesc și îmi vine să le iau în brațe ca niciodată, pentru că le iubesc, fără să le-o spun… Sunt norocoasă, Doamne, să fiu aici și să am în sânge esența de vin roșu cu aromă de strugure mov vărsată cu dragoste în cana cu flori albastre.

Magda Puskas – La o cană cu vin

0

0