Câteodată am parte de revelații, fără să le cer. Le spun „revelații” nu pentru că ar fi adevăruri necunoscute omenirii, care mi se proptesc în față ostentativ, ci pentru că îmi dau seama de lucruri pe care se pare că le știam dar nu și să le exprim sau să le adopt, pentru că nu le trăisem, pentru că nu eram eu implicată, pentru că nu voiam să le accept…
Simplificat și clișeic: oamenii sunt diferiți, pe un fond comun. Le dăm șansa să se formeze conform unui tipar pe care ni-l „ondulăm” în minte după așteptări, îi testăm și apoi decidem: îi anulăm din cerc sau le întindem o prăjitură de bun venit.
Prima impresie este de atâtea ori decisivă încât devine enervant… Enervant pentru că ți-ai dori uneori să fii altfel, dar nu poți să sari peste intuiție, peste linia de protecție pe care ți-ai desenat-o voluntar în fața ochilor. În diferență, ne întâlnim privirile, schimbăm vorbele primei impresii și decidem. Cu un „da” sau „nu” simplu, formulat clar în minte, rar umbrite de șansa de a înțelege mai mult din ceva ce credem că știm deja perfect.
Și e trist. Mai ales când tu vrei să fii revelația cuiva care te-a anulat din cerc din prima sau a doua impresie. Și nu realizezi că poate și tu ai făcut asta pentru altcineva, din aceeași comoditate intuitivă. Analizăm: chip, privire (importantă până la iremediabil), gest, cuvinte. Și tabloul pare complet, fără să dai șansa unei probe contrarii.
Ne schematizăm viața la un „da” sau „nu”. „Nu știu” devine variantă mai mult când vorbim despre noi înșine, pentru că părerile despre ceilalți par a fi întotdeauna exhaustive, fără o bază concretă. Uman, ne minunăm când impresia nu coincide cu realitatea și, în loc să recunoaștem că n-am avut dreptate, punem totul pe seama schimbării persoanei și nu pe seama propriei slăbiciuni, dintr-un orgoliu prea puțin maleabil.
Dezamăgire? Da, din „revelație”… Aceea că umanitatea ne blochează câteodată cunoașterea, deschiderea spre diferență, necunoscutul.
Dar să mă întorc la seara minunată din fața tablei de Catan. Tabiet, ceainărie pe care v-o recomand cu drag, ne-a postat în jurul măsuței în intenții strategice câștigătoare de puncte. Ne-am specializat în troc: „fân pe oițe, cărămidă pe lemne”… ne-au devenit refrene pentru trei ore de evadare. Pentru că e vineri și weekendul trebuie să înceapă cu oameni calzi.
a pune uneori in paranteza ce stim, credem ca stim, nu stim, sau credem ca nu stim si a fi prin urmare conectati la traire, fara tipare de conceptie, e o necesitate cam stringenta ce ne departeaza de erori, de perceptie, sau de orice fel ar fi ele. pentru ca si perspectivele, oricum ar fi ele, influentate de ceva predefinit, fara vreun suport argumentativ justificat, fiind unele nu intotdeauna concordand nu realitatii esentiale, ci posibil doar unor trairi efemere de moment, duc spre aceleasi erori, de care bine e sa ne putem vindeca. primul pas e vointa si antrenata si de pasi imediati urmatori, se poate tinde spre mai bine!
Scutul – protectie ne e aproape intotdeauna activat cand ne confruntam cu ceva nou. Pentru ca, oricat de mult ne place aventura si cunoasterea, aveam o baza pe care nu vrem sa o dezactivam, un ceva simtit ca “acasa”, o comoditate lejera. Ai dreptate:) Multumesc pentru parere….