Am o parte proastă și nu pot s-o neg. … Ca partea pe care n-o preferi în poze, pentru că, zici tu, „nu e cea bună”, ca imperfecțiunea mâinii drepte, cu degetele încovoiate de greutatea stiloului, ca ochiul stâng, care n-a crescut la fel de mare și căruia doar tu îi percepi diferența, ca dintele răzleț din față, care strică linia dreaptă și albă a danturii, ca o certitudine pe care, deși o cunoști, tinzi s-o ascunzi, ușor timorat când te privești în oglindă.
E slabă și permeabilă… Tu, încercând s-o cunoști, ți-ai dat seama că e o bucată de lut cu o formă indecisă și ți-ai lăsat amprentele degetelor pe chipul ei. Deși maleabilă, i-ai ciobit din greșeală marginea privirii. Te vede altfel de atunci și te caută în amintire, ca și cum i-ai fi prezent. E partea mea proastă, pe care o cunosc, fără să pot vreodată s-o alung. 
Încerc s-o ascund, după o mască bine cizelată în roșul din obraji iar luciului ochilor le adaug clasic ochelari. Imperfectă, partea mea proastă își cere drepturile, fără să le merite: azi un zâmbet, mâine un mesaj, poimâine…? Și se întinde în mine fără voie, cameleonic, prefăcut…
Partea mea bună își uită menirea. Nu mă mai învață, nu mă mai trage de mânecă, nu-mi mai rupe din reverie. Îmi spune de fiecare dată că am crescut mare și că trebuie să știu să aleg, să aleg BINELE. Iar partea mea proastă îmi râde în nas și se întinde, căutând la fiecare pas degetele care i-au ciobit crud din privire, fără să o așeze la loc.
Da, am o parte proastă… Încerc s-o alung, dar nu pleacă. De fiecare dată când încerc îmi spune că imperfecțiunea e umană și că trebuie să o port în spate ca un dat. Îmi spune că oamenii perfecți sunt aparență și că în spatele lor se ascunde o umbră. Îmi caută urechea dreaptă după păr și îmi spune: despre mine, așa cum nu mă vreau, dar sunt. Și îmi întinde mâna, ca apoi să mi se așeze fără voie în mijloc de suflet și să râdă. Imperfectă și plină. Proastă…
All imperfect things – Michael Nyman
Imperfectă, dar naturală. Măcar asta…și tot e de dorit!
🙂 Asa sa fie…
e o posibilitate pe care incercand, o vei imbunatati, asa cum, desigur ca o faci.
si mai e ceva: nu tot mereu optica noastra concorda realitatii, poate din subiectivism pozitiv, poate negativ, care poate echivala si acesta, fuctie de perspectiva. anume, functie de cum de intransigent, perfectionisti ne tratam. de suntem foarte-foarte=prea-prea (aici!) riscam a distruge ce avem=suntem deja, doar dintr-o deficitara perceptie asupra raportului necesitate-dorinta.
pana la urma, dincolo de optici, de subiectism, ori altceva, o voce rasuna indeajuns incat sa fie perceputa corect. iar asta e veghea ce pastreaza totul in linie buna! 🙂 asta se mai cheama si sinceritate.
frumos discurs.
Cu totii suntem subiectivi, chiar si cand o negam. Perceptia e una subiectiva, chiar daca e auto-analizare. Multumesc pentru apreciere:)
partea bună e însă prezentă, o însoţeşte, că uite, nu poţi s-o negi. 🙂
🙂 Si cum sunt si subiectiva, raul si binele se cam amesteca…
Toţi avem o părticică pe care considerăm că nu ne face cinste…dar câteodată descoperim că tocmai acea părticică atrage atenţia captează priviri şi ne face deosebiţi în ochii celorlalţi…iar dacă nu deosebiţi, măcar ciudaţi. şi tot e bine.
ne e teamă să privim dincolo de noi, dar totuşi o facem, mai de după perdea, cu urechea la gaura cheii…şi asta ne ajută să descoperim că nu noi suntem judecătorii….deci nu trebuie să ne judecăm pentru toate cele…in mintea noastră imperfectă există un raţionament firesc ce ne justifică acţiunile…
deci viaţa merge înainte….şi noi pe lângă ea.
Asa e… Nu pot nega nimic din ce ai spus. Ce incerc eu sa subliniez e ca fiecare dintre noi se vrea mai bun, mai putin influentabil de rau, “perfectionabil”. Si zicand asta, m-am regasit pe mine. Incercand schimbarea in bine. Nu imi doresc perfectiune. Nu exista si nici nu cred ca ar fi util sa existe. Imperfectiunile mici dau farmec. Cele mari… schimba atitudini.
🙂 fiecare dintre noi se vrea mai bun…dar eu am observat, în cazul meu cel puţin, cu cât încerc să fac mai mult bine sau să fiu mai bun….cu atât îmi iese mai prost…toţi oamenii sunt diferiţi şi nu încerc să trasesz paralele.mă refer strict la cazul meu…e adevărat mici schimbări am reuşit…schimbări ce nu se văd. şi oricum câţi din noi caută perfecţiunea.cei mai mulţi au renunţat iar cei ce nu au căutat-o vreodată se văd deja perfecţi.
Nu trebuie sa fie usor sa faci binele sau sa te schimbi in bine:) Si nici nu cred ca tu o sa fii primul care observa schimbarea. Important e sa incerci. Sa evoluezi spre ceva, si sa nu stagnezi. Si cred ca binele e automat legat de ceilalti. De aia nu e usor…
ce farmec ar mai avea de ar fi…uşor. de-asta ne e aşa de greu să avem o casă, o masă….şi un câine.
cât despre evoluţie…cu siguranţă nu o să mai apuc vremea în care oamenii vor avea aripi. păcat că nu am cunoscut-o pe Fata Şoim 😛
Daca exista, iti doresc sa o gasesti. Si sper sa nu fie atat de greu… Eu am alta problema. Atasez aripi cui nu trebuie:)) Cu toate astea, eu chiar cred ca mai sunt oameni din astia… oameni cu aripi:) Oi fi eu optimista din fire…
e bine dacă poţi să CREZI. până la urmă să visăm e un lucru bun….păcat că nu prea îmi sună alarma să mă pot trezi…în timp util!
In speranta intotdeauna e si o farama de adevar. Are potential, pentru ca altfel n-ar exista. Da, cred…:) Sper sa te trezesti, daca asta vrei…
trebuie, nu crezi….tu cânţi la cor…ştii mai bine cum e. eu doar la chitară….
Frumos:) as canta si eu la chitara. Primul pas l-am facut. Am chitara. De acu’ la treaba!
🙂 primul pas….