Se înghesuie… Aleargă pe scări zgomotos, câteodată scuzându-se pentru coatele balansante în proces, își calcă unii altora pantofii, uneori dureros, lăsând urme inestetice pe luciul lacului bine periat. Uită de rezervele sociale, de cercul intim în care necunoscuții de obicei nu „au voie”, și se proptesc spate-n spate sau nas în nas în jocul drumului spre ceva, în care timpul nu are răbdare, chiar dacă nimeni n-are loc să se uite la ceas.

Prima stație… Aerul devine respirabil iar rolurile nu se mai confundă. E loc pentru fiecare mască, ușor strivită de zgomot și de căldura trupului lângă trup.

Și jocul începe…

Ziarul se deschide. Trei persoane agățate de aceeași bară de susținere își proptesc ochii pe titlurile zilei peste umărul pasionatului cititor de non-cultură gratuită. O frumoasă cu părul îngrijit în coc își aranjează din 10 în 10 secunde geanta pe umăr, deși nu alunecă, și își caută cu degetele eșarfa, din care intuiește de fiecare dată un capăt ieșit inestetic peste bluză.

Cărțile își întorc paginile cu foșnet subtil. Vecina privește strident rândurile cu ochii forțat mici, pentru că ochelarii sunt în geantă, încercând să descifreze titlul cărții. Cititorul își uită de lectură, concentrat să nu-i trădeze fetei intenția curioasă, și privește în gol în mijlocul paginii, deși privirea laterală e de mult timp adresată noului punct de interes feminin, iar gândul insistă pe „sigur își imaginează că citesc prea greu”, moment în care pagina se vrea întoarsă de dragul măștii, deși citită doar pe jumătate.

Indiferent de locul câștigat prin forță sau destin, de fiecare dată stai cu spatele la cineva…

Ești privit țintă. Te prefaci că nu observi și îți centrezi ochelarii pe punctul rotund al ușii, oscilând doar între două variante, : „am ceva pe față” și „mă place”. Nu analizezi mai mult, pentru că oricum cobori la următoarea stație fără să răspunzi insistenței…

„Comunicator desăvârșit”, cineva își povestește viața la telefon. Râde și își reglează volumul la maxim. Viața i se comprimă la 10 minute uitate de etichetă și de jenă. Strident, cuvintele curg în nimicuri despre „ce și cum” i se întâmplă. Iar oamenii tac și ascultă.

Un romantic matinal își întinde buchetul de trandafiri peste capete, foșnind, cu cotul proptit de ușă. Țintuit, își folosește cealaltă mână pentru reglarea bretelei de la rucsac peste umăr iar picioarele insistă să-și caute locul la fiecare frână, deranjant. Oameni se balansează în efort iar o voce supărată care vine din neant îi atrage atenția să nu se mai… împingă.

Ușile se deschid, după lupta mâinilor de a-și propti degetele toate odată în butonul salvator. Cu gențile strâns adunate în față, protector, valul își întinde pașii grăbiți și zgomotoși pe trepte, în goana după secunde. Afară măștile sunt lepădate și oamenii își culeg, fideli, eticheta. Un pas neintenționat în cercul intim e răsplătit cu o privire aprigă și o atingere neintenționată, dar fără scuză, cu o remarcă. Pentru că metroul și-a eliberat vieții călătorii. Iar viața are urme de etichetă…

Asa – Subway

0

0