Câteodată am senzația că mă duce drumul pe-o linie fixă, fără stânga, fără dreapta, doar înainte. Nu cred în destin, pentru că ar fi prea simplu să-mi ghidez sufletul unei încadrări predestinate, dar cred în influență. O influență pe care o simți în șoc și limite, în neputință și încâlcire de senzații.

Laila pare să nu aibă putere de decizie în propria viață. Furată la 6 ani, își pierde identitatea, rădăcinile, și trăiește „la suprafață”, luptând cu un drum pe care nu și-l apropriază, dar la care se adaptează… de nevoie.

Și crește. Turiști în „soarta” ei hotărâtă, oamenii o iubesc sau o refuză, o apropie sau o îndepărtează, în extremă, fără rezerve de ambele părți. Până să-și cunoască limitele, Laila se pierde și de redescoperă, dar își păstrează drumul: spre muzică, spre sine, spre strada cea veche și albă din care odată, când nu știa să creadă, a fost furată… într-un sac și într-un destin:

• O, pește, peștișor de aur, ai mare grijă! Căci sunt atâtea capcane și năvoade întinse pentru tine în lumea asta.
• Îmi era teamă de întuneric, teamă de noapte. Îmi aduc aminte că mă trezeam câteodată și simțeam teama intrând în mine ca un șarpe înghețat. Nu mai îndrăzneam nici să respir.
• Cred totuși că într-o zi cineva îmi va spune adevăratul meu nume, iar eu voi tresări și-l voi recunoaște.
• Mă învăța că trebuie să spun mereu adevărul și să mă spăl zilnic din cap până-n picioare.
• Mi-era cam rușine, deoarece Lalla Asma îmi spusese că nu e nimic mai rău decât să furi, nu atât din cauză că iei ceva ce nu e al tău, cât pentru că înșeli.
• Cel mai tare mă speria singurătatea. Câteodată, retrăiam în somn ce se întâmplase cu mult timp în urmă, când fusesem furată.
• Eram mică și neagră și știam că oamenii nu mă băgau în seamă. Eram invizibilă.
• Nu mi-era câtuși de puțin teamă de moarte. Văzând-o pe Lalla Asma căzută pe dale, sforăind și bolborosind, îmi intrase în cap gândul că moartea e ca un somn profund. Nu morții erau cei care trebuiau plânși la cimitir.
• Am băgat de seamă că mulți oameni sunt neștiutori și nu și-au învățat lecția așa de repede ca mine, cred ceea ce văd, ce li se spune, ceea ce sunt făcuți să creadă.
• Într-o zi, la amiază, când mă întorceam dintr-o expediție cu buzunarele pline de nimicuri pentru prințesele mele, am fost prinsă la intrarea în fondouk de doi bărbați în costume cenușii. (…) mă aflam din nou în sacul cel mare și negru care mă înghițea.
• Mă gândeam că poate într-o zi mă voi întoarce și nu voi mai găsi pe nimeni și nimic din amintirile mele.
• Să nu bei ceai făcut de cineva necunoscut, pentru că vei bea ceva ce nu-ți dorești.
• Vei descoperi lumea, o să vezi, peste tot în lume sunt lucruri frumoase, iar tu vei merge departe să le găsești.
• M-a întrebat cine sunt și de unde vin. Nu știu de ce dar i-am spus ceva ce nu mai spusesem nimănui, nici lui Nono, nici lui Marie-Hèléne, nici lui Hakim: că nu știam cine sunt sau de unde vin, că fusesem vândută într-o noapte, cu cerceii mei ce reprezentau prima fază a lumii.
• Noi suntem la fel, Laïla. Nu știm cine suntem. Corpurile noastre nu ne mai aparțin.
• Aud cum bate orașul în inima și sângele meu.
• Începusem să-mi dau seama că lumea e mică și că, dacă tragi de firul potrivit, vei găsi orice vrei, adică cei care au un rol în toată povestea sunt legați între ei și-i pot aduce laolaltă pe toți, chiar și pe niște neica nimeni ca mine și ca Nono.
• Mi-a spus că trebuie să fac muzică pentru că n-aud cu o ureche și că toți marii muzicieni au câte o problemă, fiind surzi, orbi sau puțin scrântiți.
• E incredibil cum a avut ideea să mă învețe muzică, de parcă ar fi înțeles că aveam muzica în mine, că pentru asta trăiam.
• Când ți-e foame trebuie să-ți întorci privirea înăuntru.
• Ceva se frânsese în el, undeva în străfundul lui, ca un os sfărmat care provoacă întruna durere.
• În același timp însă, îmi plăcea să colecționez cuvinte. Cuvinte pe care să le cânt, pe care să le lansez prin încăpere, să le ascult ricoșând, spărgându-se în mii de fragmente sau, dimpotrivă, căzând ca niște fructe prea coapte.
• Ochii mei plângeau de atâta albastru, de atâta cer.
• Nu-mi mai era frică de aceleași lucruri. Puteam să mă uit în ochii oamenilor și să-i mint sau să-i înfrunt. Puteam citi un om dintr-o privire, îi puteam răspunde înainte să pună întrebarea. Puteam chiar să latru, oamenii știu atât de bine s-o facă.
• Am înțeles că, dacă oamenii au de ales între tine și fericirea lor, nu te vor alege pe tine.
• Black is the colour of my true love’s hair.
• Asta mă îndurera de prea multe ori. Nu era niciun loc liniștit pe lume. Nicăieri.
• Dany a vrut să mă sărute și, pentru că l-am respins, s-a înfuriat. I se umfla o venă pe frunte, iar ochii îi străluceau. A scos din torpedou o cutie cu gaz pentru brichetă, m-a stropit și mi-a dat foc. Am simțit suflul văpăii ca pe o lovitură și m-am dat jos din mașină urlând, cu pieptul și cu mâinile în flăcări. Hugues a fost cel care a stins focul, m-a înfășurat în jacheta lui și m-a rostogolit pe pământ lovindu-mă cu pumnii. Eram năucă, nu-nțelegeam nimic.
• Mă gândeam că nu există niciun loc pe lume pentru mine, că oriunde voi merge mi se va spune că sunt o străină, că va trebui să-mi caut mereu un alt loc.
• Înțelegeam, în sfârșit, după atâția ani, ce voiam să aud – uruitul acela neîntrerupt, surd, grav, profund, zgomotul mării lovind soclul pământului, zgomotul osiilor de tren și al șinelor fără sfârșit, vuietul continuu al furtunii ce se arată la orizont. Ca un suspin sau ca o rumoare venită din necunoscut, zgomotul sângelui în artere când mă trezesc noaptea și mă simt singură.
• Acum cântam și nu-mi mai era frică de nimic. Știam cine sunt. Nu mai aveau nicio importanță oasele sfărâmate în urechea mea stângă, sacul negru, strada cea albă sau țipătul spart al păsării vestitoare de nenorociri.
• Simțeam un mare gol, ca pe culoarele de la metrou după ce pleca toată lumea.
• Când am ajuns în California, eram pe moarte. Spatele și ceafa erau rigide, simțeam în urechi o durere chinuitoare și aveam impresia că mi se va opri inima.
• Merg de zile întregi. Până la capătul străzilor, până la mare. Până la capătul lumii, până la moarte. Mă strecor printre oameni și printre mașini, adesea alerg. Sunt cea mai rapidă. Nimic nu mă poate opri.
• Ochii mei nu mai sunt ai mei. Par niște desene – lungi, arcuiți, în formă de frunză.
• Nu vedeam nimic, eram înăuntrul pianului, cu gura larg deschisă, pântecele, gâtul și chiar picioarele îmi răsunau, ca și cum aș fi mers prin soare, ca și cum aș fi alergat.
• Auzeam din nou muzica, nu cu urechile, ci cu întregul trup, mă cuprindea un frison care îmi străbătea pielea, îmi făcea rău până la nervi, până la oase. Sunetele inaudibile îmi urcau în degete, se amestecau cu sângele și cu respirația, cu sudoarea care-mi curgea pe față și pe spate.
• Eram subjugată de muzică, o auzeam cu pielea de pe chipul meu așa cum un orb poate simți soarele trosnind și vuietul lent al valurilor.
• Am atins un punct unde totul este ciudat de normal și absolut lipsit de sens.
• Nu am nevoie să merg mai departe. Acum știu că am ajuns la capătul călătoriei mele. Aici este, nicăieri altundeva. Strada albă ca sarea, zidurile nemișcate, țipătul unui corb. De aici am fost furată când aveam cincisprezece ani și pare o eternitate de atunci.
• Aici, atingând cu mâna praful deșertului, ating pământul unde m-am născut și mâna mamei mele.

Mulțumesc, Adi, pentru carte:)

0

0