Viitorul meu
Se leagănă pe-o ață
Subțire,
Abruptă,
Ca zâmbetul tău,
Ușor diluat
Când nu mai știi
Să fii om.
Trecutul
I-a împletit o întăritură,
Fină,
Pe direcție,
Ca masca ta
Peste chip,
Când nu mai știi
Să fii sincer.
Prezentul
Îi propune contururi,
Insistent,
Semi-rațional,
Ca ipotezele tale,
Contextuale,
Când nu mai știi
Să discerni.
Viitorul meu
Își caută trecutul:
Nu poate trăi,
Fără rădăcină…
Se pierde.
Cusatura incantatoare de cuvinte! Felicitari, din nou!
Multumesc mult!:)
Ma regasesc mereu in randurile tale! Parca mi le dedici! 😀
Si de unde stii ca nu o fac?:P