De fiecare dată
Când mă lupt cu înapoiul
Și mă murdăresc de
Întuneric,
Am nevoie de o porție dublă de
Înainte
Pentru balansare.
Întunericul
Cântărește greu
Pe metru pătrat de suflet.
Ca o piele atârnând pe un trup
Altădată cuprinzător,
Sufletul se lasă
Și își pierde
Din elasticitate.
De fiecare dată
Când mă lupt cu urmele
Și încerc să le șterg
Din consistență,
Am nevoie de mai multă
Lumină
Pentru urmele cu rădăcină.
Cu fiecare pas
Spre lumină
Înapoiul se diluează
În întuneric.
Deci nu te laşi, da ?
Foarte bine ! 😛
Nu ma las, ca mi-e frica de-ntuneric:)!
Bine , bine, hai ca mi-ai hranit elanul.
😀 Ma bucur ca e bine.
Ți-aș spune să te ridici, să te văd cu aproximativ 15 cm mai aproape de Rai, dar n-aș îndura ecoul amprentelor tale respirându-mi furibund prin fiecare por. Freamătul sacadat, mușcăturile insesizabile, arcuirile unui haos obedient, se adună toate în harta unui domino înșiruit printre minute difuze. Noaptea e finită, iar noi nici nu mai ținem scorul. Acum, când mâinile îmi devin tornade, limba mi se împletește într-un bici de porunci încă nerostite, închid ochii și-mi abandonez sufletul în umbra vocii tale, pierdută sub cutele cearșafurilor. Încă nu mă interesează cât de tare îți bate inima, nici cu cât avânt îți sorbi din vene, atât timp cât rujul tău cu gust de absint îmi pătează călușul palmei, iar șoaptele frisoanelor ți se preling înlăcrimate pe obraji.
😀 ?
:D!
Frumos!
Si melodia…nici nu stii cat imi place!
😀 Multumesc!