Am văzut oameni trecând peste pietre. Se loveau, crăpând în călcâie și coate. Își târau sufletul prin noroi, devenind una cu pâmântul. Se luptau cu munții, sărind prăpăstii crase de neputințe adunate comun, în ecouri. Își ardeau buzele în soare, numărându-și pașii stârniți de deșerturi și putere scursă din ochi, pe obraji.

Am văzut oameni venind. Își lăsau în urmă stâncile, urcate greoi, cu burta pe piatră, trecutul, sub formă de ciob de sticlă, găurind pașii la fiecare încercare de a merge mai departe. Se schimbau cu fiecare copac, sub care poposeau, pentru a-și trage sufletul, de prea mult soare, de prea multă dorință, de prea mult.

Am văzut oameni plecând. Ieșeau întregi din cuvinte spuse și adunate fidel într-o povară din ce în ce mai greoaie, mai înaltă. Se scuturau de litere și plecau. Întâi alergând, de teamă să nu-i prindă trecutul de umeri, apoi mergând încet, respirând oboseală și încredere.

Din fiecare moment al drumului prescris într-o viață, oamenii pleacă și revin, cu durerea în ochi. Dor cuvintele nespuse, oamenii refuzați, gândurile pierdute la suprafață. Oamenii trec: din amintiri, din obstacole, din vieți plănuite în doi, cu ceașca de cafea prinsă-n zâmbet. Rămân, însă, privirile – gesturi suave, construind începuturi fără sfârșit. Pentru că o privire ca a ta lovește dincolo de sfârșituri, în eternitate.

0

0