Suntem un sac de senzori
Împărțiți în unde:
Pe fiecare milimetru
De piele
Și sânge,
Își molipsesc omul
De ființă.
Bucuriile se emană,
De obicei,
Dimineața,
Din privirea recunoscută
La cafea.
Uneori,
Seara,
Se scaldă în
Serotonină,
După primul sărut,
Răsplătind prezențe.
Durerile,
Însă,
Sunt mai dese.
Au o fire molipsitoare,
Cu ecou în ceilalți,
Cu răspândire acută
În senzori.
La fiecare pas,
Ezitând în drum,
Durerea crește.
Cu fiecare „aproape iubire”
Durerea se-ascute,
Se cimentează,
Iar sufletul
Își construiește scuturi,
Pentru alte „aproape iubiri”.
Suntem un sac de senzori.
Dacă nu mai simți,
Înseamnă că zidul
A fost ridicat,
Dintr-o eroare,
Prea înalt.
Ce bine că mai simt
Durere
Când privesc…
