Am închis ușa cu forța furiei de toamnă tulbure, cu sufletul micșorat de frig și neputință. O cameră închisă, cu colțurile adânci, mirosind a mucegai ascuns și a umezeală parfumată. Pereții verzi erau scunzi, atât de scunzi, încât dacă întindeam degetele, atingeam tavanul cu palmele, ca și cum aș fi susținut cerul cu toată forța trupului. Doi metri în stânga, schițând o etajeră lată, cu baza subțire, îndoită ușor de greutatea cărților roase de timp, trei metri în dreapta, desenând un pat îmbrăcat albastru și un tablou fotografiind o fereastră deschisă, cu perdeaua în vânt.

Respiram rar, profund, încercând să păstrez în plămâni libertarea oxigenului plutind în aer, cu miros stătut de bețișoare parfumate. Mă strângeau pereții-n cărămidă veche. Cel mai mult îmi lipsea zgomotul, târșâitul roților de mașină pe șosea, lătratul câinilor nimănui, cerșindu-și bucata de pâine, strigătul copiilor în spatele blocului, cu picioarele luptând pe șotroane.

Câteodată aveam nevoie de liniște. Atunci, îmi ingropam capul într-o carte, închideam ușa și mă salvam de tot ce era în afara mea. Era singurul moment în care, absența luminii soarelui mă ajuta să mă decopăr pe mine însămi, în singurătatea intimă a pereților unind pereți în colțuri drepte. Muzica în surdină, fără zgomot de fond, verdele intens al camerei oarbe și tăcerea pură făceau, deodată, parte din mine.

Pentru că nicio fereastră nu-mi deschidea lumea pătrată în afara pereților verzi, noaptea era profundă, fără culoare, fără lumină care să deschidă imaginația în umbre și povești, pe tavan. Închideam lumina și dormeam somnuri fără vise, negre, cu ochii lipiți de obraz, de teamă să nu mă cufund în prea multă liniște, în prea mult întuneric.

Mă durea aerul închis, lumina coborând slab prin deschizătura ușii direct pe parchet, peretele închis în perete, fără speranță, frigul și liniștea săpând în moalele minții cu perseverența exactă a unui ceas elvețian, despicând secunde. Nu mai eram, de mult timp, liberă. Pentru că o casă fără fereastră e ca un un chip fără privire: țintește imprecis, ca un ochi calculând dioptrii pe fiecare urmă de culoare, anulând frumusețea văzului.

O săptămână fără libertate se prelungește undeva, în afara timpului fizic, lărgind secunde și ore, la nesfârșit. Momentele se contopesc timpului universal iar sufletul e constrâns de pereții trupului, la fel cum corpul e stingherit de neputința camerei fără fereastră. Pentru a rezista, oamenii trebuie să-și iasă din corpuri și să vâneze, minuțios, o libertate fără gratii, libertatea sufletului. Cu fiecare carte care lărgește imaginația în afara corpului, cu fiecare privire, care țintește în afara pereților verzi, cu fiecare amintire și cu fiecare ușă deschisă.

Îndrăgostiții de lumină se întâlnesc pe Gealan.ro și vorbesc despre ferestrele de la etaj, care se deschid întotdeauna spre partea frumoasă a vieții… partea liberă. Iar Cristina ascultă.

Cristina, dacă tot nu e lumină în fereastră, închide ochii! O să vezi ce nu se vede cu soarele în ochi.
Când nu mai poți, citește. Libertatea și lumina sunt undeva sub piele, în spatele cărnii.

0

0