Câteodată mă rup.
Când plec,
Partea ruptă
Rămâne pe loc,
Îndrăgostită de trecuturi.
N-am înțeles niciodată
Oamenii care nu știu
Să conjuge timpul
La prezent.
Se încăpățânează
Să conjuge viața
La trecut
Și viitor,
Cu pretenții de înțelepciune
Și de clarviziune.
Când mă îndepărtez,
Bucata desprinsă
Plânge
Și-mi inundă pașii
De neputință.
Atunci știu
Că trebuie să
Alerg
Repede,
Ca să n-o aud.
Dacă-mi întorc privirea,
Mă molipsește de goluri
Și de piele sărată,
De obraji topiți
În trecuturi crunte.
Și-aș rămâne în loc,
Fără scăpare.
După un timp,
Când rana rupturii
Se cicatrizează,
Încep să uit
Că am fost odată
O amintire
A propriului meu
Prezent.
Prezentul nu stă fixat, pe când trecutul îl poți fixa într-o ramă. Chiar și viitorul poate fi surprins într-un instantaneu. Poate de aceea nu îi acordăm prezentului decât prezumția de nevinovăție. El rupe inimi, dar abia în viitor vom ști asta.
Asa e:)