Toate poveștile adevărate încep cu „a fost odată”. E ca și cum cineva ți-ar spune că lumea e o poveste încălțată-n posibilitate și tu vrei să accentuezi realitatea întâmplării printr-un „Ba chiar A FOST odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Pentru că, dacă renunțăm la a crede în povești, farmecul imaginației se pierde…

A fost odată o fată cu părul de aur aprins și luuuuung cât o rază de soare, începută-n vârful cireșului și zdrobită-n fereastră. Pielea albă, tenul fin, ochii mari îi împodobeau chipul feminin cu o aură de prospețime și de tinerețe palidă. Era frumoasă accentuat, în zâmbet copilăros și gesturi ample. Frumusețea ei, îmbrăcată-n haine școlărești și brățări de ață colorată, era, însă, îngrăditoare. Oamenilor le era teamă, pe atunci, să privească prea sus, să accepte frumusețea diferită, culorile prea puternice, ochii prea mari, buzele prea roșii. Rapunzel, căci așa o porecliseră colegii de școală, de când își împletea părul în codițe, ca să nu șteargă praful holurilor galbene, era, aproape întotdeauna, singură. Era ca și cum și-ar fi purtat mărul de aur în buzunar, în căutarea unui loc în care să-și găsească refugiul, însă, deși aruncat, nu era prins niciodată, de teamă ca farmecul poveștii să nu moară. Rapunzel era privită, admirată de departe, era stilizată, mereu, într-o poveste, din care nu reușea să stoarcă, pe obraji, realitatea.

Pe lângă Toby, îmblănitul ei cu tors cald, Rapunzel își iubea, din poveste, doar părul, pe care nu și-l tăiase niciodată. Era încă sănătos, cu firul plin și o culoare arămie naturală, strălucind în lumina soarelui toamne aproape coapte. Pentru că iubea soarele, fata își petrecea timpul liber în grădină, îngrijind florile și scrijelind în caiete temele pentru acasă, niciodată prea puține, niciodată plăcute. În pauze, își pieptăna părul și-și strângea, de multe ori tristă, firele căzute pe umeri, pe mâini și pe hainele ei colorate. Era deja o realitate stoarsă abundent din poveste că părul ei își pierdea din elasticitate, din plin și din culoarea naturală, din cauza soarelui, a vântului, a timpului.

Dimineața, își admira cozile în oglindă. Erau încă vii, după mulți ani în care și-a jucat părul în degete, dar firele se despărțeau la capete în două căi, măsurând pământul ca o lentilă spartă în două bucăți, înainte să moară. Era convinsă că, dacă i-ar tăia capetele, părul ei s-ar despica din ce în ce mai des, mai aproape de umeri, de urechi, până ar fi murit încă de la rădăcină, însuflețind un coșmar trăit cu fiecare celulă, cu două seri în urmă: imaginea ei, împletind în aer, gestual, textura părului odată bogat, un tic scurs din obișnuință, de data asta fără obiect, pentru că părul uitase de mult să mai existe.

M-am apropiat repede, cu puterea unui fulger care și-a calculat direcția precis, fără rost de întoarcere. Mi-am spus că frumusețea nu are rost în afara împărțirii. Nu poți să te bucuri de un zâmbet la distanță decât pentru o secundă. Curajul de a provoca și a perpetua mai mult decât un zâmbet transformă un moment de nebunie într-o sursă de bucurie continuă, care, împărțită, nu scade niciodată, ci crește. Am strigat-o după poreclă (nu-i știam nici până atunci numele adevărat) și i-am întins o cutie proaspăt împachetată în culoarea părului ei – aurie. I-am spus că, înăuntru e ascuns un obiect magic, încă nedescoperit de multă lume, care îi redă părului putere și voință de a trăi și a crește. Era ceva simplu, ce cumpărasem cu două ore în urmă de la farmacista mea preferată, doamna Alina de la colț, o femeie cu un păr atât de frumos, încât nimeni nu-i observa mai întâi zâmbetul, deși îl încerca de fiecare dată. O cutie cu Farmec, în care am așezat un șampon anti-cădere și un ser regenerator.

Rapunzel mi-a zâmbit cald și m-a luat la braț. Aveam să fim prietene de teme și de bârfă puerilă. De atunci, n-am știut să nu ne mai căutăm în fiecare zi. Dimineața, în drum spre școală, din părul ei îmi zâmbeau rozmarinul și mirosul de mesteacăn crud. La amiază, pe umeri i se odihneau vitaminele A și B, în strălucire și prospețime. Seara, când vârfurile părului de aur erau obosite, gata să se spargă în două, Rapunzel le hrănea cu ser magic. Gerovital Plant Tratament era a doua cea mai bună prietenă a ei, care avea grijă ca părul de aur copt să nu moară când nu-i dădea atenție. Iar eu o ajutam râzând și amintindu-i că „sigur, Făt-Frumos o să-i fure mărul, când i-o vedea pentru prima dată părul”.

Acest articol participă la Superblog 2013. Să ne citim cu bine!

0

0