Mă proptesc grăbită în fața oglinzii. De sus în jos o catastrofă exponențială, colorată postmodern în defecte aranjate calitativ. Părul sârmos, unduit în cârlionți rebeli, fără direcție, fără cărărui stilizante estetic. Ochii obosiți, cu cearcăne tomnatice, în sprânceană zburlită; la o privire mai atentă, care-mi apropie porii, nepotrivit de deschiși la ora asta, de oglinda relevantă, se vede că-s și inegal tratate cu penseta. Nasul curbat (altădată aș fi spus „eminescian”, dar acum mă abțin, de dragul realității) și lung, buzele subțiri și fața nici ovală, nici rotundă îmi pun semne de întrebare cât mine de înalte. „Ce mă fac?”

Încerc să zâmbesc. O vorbă din bătrâni mă mângâie sfios pe păr: „nu contează exteriorul, ci interiorul, fata mamii”. După 3 secunde visătoare, în care îmi trece prin minte că nu mai am nimic de făcut, că doar sunt „toată un interior perfect”, îmi revin: „nu degeaba vorba e din bătrâni. De-aia are alură de mit”. Mă plimb cu pași scurți și zgomotoși dintr-un colț de cameră în altul, schematizând în minte, dar cu gesturile dând pe dinafară mâini tremurânde și expresii compromițătoare, planuri de urmat pentru prima întâlnire. „N-aș vrea să fie ultima din prima”…

Zâmbetul reluat în oglindă îmi setează un standard nou de urmat începând cu următoarele secunde: să zâmbesc egal în colțuri, când se-ntâmplă. Până acum, orice efort susținut, la o cântărire propice, detașa un zâmbet scund în partea dreaptă a feței și lung în stânga, de parcă ar fi balansat o greutate inegală pe fiecare obraz. De data asta, mă antrenez în oglindă și-mi mint imaginația că-mi iese. Creierul oricum nu face distincție prea bine între ce-i real și ce nu, așa că profit la maximum de descoperirea științifică: zâmbesc strâmb și trec la pasul următor.

Deschid dulapul, încet, să nu se supere privirea dintr-odată. Îmi tulbur umerașele de la somnul prelung și-mi aranjez capturile pe pat, în ordine de culoare și asorte. Haos! N-am nimic promițător de îmbrăcat. Rochia neagră se anulează: nu mă prinde bine la culoarea buzelor. Bluzița verde e parcă prea verde după rochia neagră. Pantalonii bleumarin sunt prea sportivi pentru o primă întâlnire. Trag linie și renunț. Închid ochii și-ntind mâna spre mijlocul patului. Dacă mă întreabă cineva, decizia n-a fost luată de mine: rochie vișinie, largă pe talie, fără a fi model-sac, ajustând modele de flori pe margine și mânecuțe scurte, crețe pe umeri. Linia de jos a materialului e deasupra genunchiului – un avantaj aproape seducător, pentru că mama mi-a pus în rețetă o înălțime numai bună de plimbat pe picioare îmbrăcate-n rochii: 1.77.

În timp ce-mi aranjez stratul de machiaj pe față, fără a reuși să retușez din linia strâmbă a zâmbetului, compun scenarii. „Dacă mă întreabă asta, răspund asta. Dar dacă nu mă-ntreabă?”, „Dacă îl privesc, se prinde că îl plac. Dacă nu-l privesc, o crede că nu-mi place?”. Mă simt ca o adolescentă abia născută-n iubiri aprinzătoare, eliberată din colivia bine încuiată a bunicii. Neuronii-mi explodează de idei, sufletu-mi bubuie emoții, mâinile, întotdeauna uscate, transpiră sirop de teamă, pueril.

Mă așez, din nou, în fața oglinzii. Inspir emoție și fluturi, expir nesiguranță. Îmi aleargă mintea-n colțuri ascunse, cu monștri zdrobiți de-un Mamoru „sailor-moon-ic”, fluturând super-puteri în trandafiri roșii și-n privirea subtilă de după mască. Mă trezesc. Mai sunt douăzeci de minute. Tot ceea ce n-am reușit până acum trebuie să se poată improviza pe ultima sută de dragul primei impresii. Punctul culminant al luptei cu toți monștrii adunați în fața dorinței mele de a fi o apariție are loc, întotdeauna, în ultimele minute din poveste, prevăzând un happy end cuprinzător.

Am citit undeva că primele 30 de secunde sunt esențiale în a categorisi un om pentru totdeauna. Indiferent de contextele ulterioare, de fapte și de cuvinte, șarmul primelor 30 de secunde înglobează oamenii într-o etichetă de nedezlipit: primul zâmbet, primul contact în privire scurtă, rochia purtată la prima întâlnire. În afara privirii, însă, acolo unde contactul ochilor încă n-a avut loc și vocile n-au apucat să-și împreuneze literele-n bună dispoziție și sensuri, prevalează, invincibil, mirosul.

Se așează pe piele cu accent: mai întâi pe linia gâtului, unde pulsul își surprinde viața în fiecare bătaie, apoi pe curbura fină a mâinilor, împreunând venele-n puls mirosind a finețe și feminitate și, la sfârșit, în păr, zdrobind în nări aromă persistentă cu fiecare mișcare. Îmi întind brațele, avid, spre etajera salvatoare. Cu degetele slăbite de emoție, strâng parfumul între palme, îl apropii de baza gâtului și pulsez: o aromă seducătoare îmi amețește porii, colorându-mi obrajii de plăcere vinovată. Corpul mi se îndreaptă, sub puterea parfumului, linia rochiei se îndreaptă deasupra genunchilor, picioarele-și așează degetele-n tocuri iar părul își strânge buclele cuminte, pe lângă obraji, stilizându-le paloarea deranjată.

Cu cheile în mână, mă pregătesc să plec. În spatele ușii, mirosul de parfum subtil persistă. Și, mă hotărăsc: „O să-l surprind din spate. Să-mi simtă, mai întâi, parfumul”.

Super Playboy. Parfumul primei impresii.

Acest articol participă la Superblog 2013. Așa-i că ne citiți?

0

0