Mă trezeam în fiecare dimineață într-o zarvă de nedescris. Aveam șase ani, vârsta la care bucuria de a avea lumina aprinsă pe hol când dormi, ca să se răsfrângă pe pernă, și nevoia de a simți un suflet lângă tine, care să-ți salveze imaginea bolnăvicioasă în monștri și umbre, erau esențiale. Dormeam câte șapte în cameră, în paturi etajate. Seara, după ce ne făceam lecțiile, aveam voie să ne jucăm o oră, înainte de somn. Mama Maria ne spunea că suntem cuminți. În schimb, mama Anelia ne certa și ne repeta că suntem răi, pentru că nu făceam liniște la amiază, când își întindea oasele pe canapeaua din hol, să doarmă după prânz. Avea oricum o față colțurasă și ochii haini. Mi-o imaginam mereu pe coperta poveștii mele preferate, în chip de vrăjitoare. I-ar fi stat bine cu păru-n coiful alungit și cu vârf demonic și negru.

Îmi intrase în reflex cuvântul „mamă”. Nu știam să-l justific. Îl foloseam nelimitat, în fața fiecărei angajate de la cămin, ca o formulă de respect pretențios, în semn de rverență. Îmi era, pe atunci, străi sensul suav al bucuriei de a pronunța niște litere care să-nglobeze o lume, ideea de iubire necondiționată, care să lege suflete firesc, familiar, ideea de „mamă” ca sânge, ca familie, ca frumos.

De trei ani încoace, însă, o femeie înaltă, cu ambii obraji scobiți în gropițe și zâmbetul cald, ne vizita aproape în fiecare weekend. Ne aducea cornuri cu ciocolată și sărățele și ne spunea povești, când îi stăteam în brațe. I-am spus și ei „mamă”, neștiind că pentru cei de afară cuvântul însemna infinit mai mult, o emoție atingând culmi, o responzabilizare crescândă, un plus. Nu știam să spun „dumneavoastră”, așa că, de fiecare dată când o întâmpinam, îi luam mâinile și mă adresam firesc: „Bună ziua, mamă!” N-a lipsit de atunci, niciodată. Îmi mângâia părul de pe frunte și mă învârtea prin cameră, ca să râd.

Îi admiram, de fiecare dată, colierul de la gât, când mă săruta pe obraz. Avea o formă absolut hipnotizantă. Aș fi jurat că e o amuletă magică, din care „mama” își savura, infinit, minunile. Mi-o doream cadou de Crăciun. Seara, când ochii nu voiau să adoarmă în pernă, îmi imaginam că strâng în mână colierul magic, și-mi puneam dorințe puerile. Cel mai des, însă, îmi doream să merg la „mama” acasă, să luăm cina împreună și să-mi spună povești până adorm în patul ei cu așternuturi verzi.

Într-o zi a venit pregătită. Mi-a adus o geacă roșie, cu fundiță-n spate, deasupra taliei, m-a sărutat pe obraji și i-a zis mamei Maria că mă ia două ore în oraș. Mama Maria s-a uitat la noi și a zâmbit. N-avea să afle nimeni.

Ușa ei era înaltă, de lemn și cu broască amenințătoare. Mă simțeam mică și timidă iar mâna îmi tremura în mâna „mamei”. În casă mirosea a friptură de pui și a înghețată. Din prag, m-a întâmpinat o față veselă, aranjată-n păr blond și dinți albi, cu zâmbet de prințesă. De la masă, încă două doamne și doi domni își plimbau privirile de sus în jos, pe geaca mea roșie și balerinii verzi. Îmi zâmbeau și mă pofteau la masă. Femeile, distinct îmbrăcate în haine elegante, își strângeau degetele-n amulete rotunde. Mă simțeam ca într-o poveste șoptită pe genunchi, în care zânele bune s-au întâlnit să-și programeze faptele bune pentru anul următor, la o înghețată.

De când m-am așezat pe scaun, a început un spectacol pe care aveam să mi-l amintesc toată viața. La pick-upul de pe marginea noptierei rula, în surdină, jazz în pian și saxofon, asortat cu o voce pe care o ascult și acum în căști, de drag și dor. Pe masă, lângă fiecare farfurie, furculițele luceau de curățenie iar în mijlocul liniei lor fine străluceau niște pietricele albe, pe care visam să le port la gât, ca să se reflecte în soare, când alergam pe afară.

„Mama” își zorea prin cameră treburi de gazdă iar eu, cu ochii lipiți de colierele doamnelor, îmi țineam dinții strânși de timiditate și emoție. Mă simțeam acasă, fără să știu ce înseamnă cuvântul în sine. Era un sentiment pe care l-am ținut în mine tot timpul, pe care n-am știut să-l pronunț, nici să-l scriu, pentru că încă nu mergeam la școală. Din fiecare față, asortată bijuteriilor de la gât și mâini, sorbeam cuvintele aruncate peste masă. Până la urechile mele ajungeau câte un „ce frumoasă e”, „are părul castaniu, ca tine”, „e o dulceață”. Îmi dădeam bretonul într-o parte și ascultam, fascinată. Povestea asta mare, în care am fost absorbită deodată, îmi răspândea zâmbete în colț de buză și-n obraji. Mă simțeam protejată, iar înghețata îngropată în caramel și vanilie îmi colora simțurile în bună dispoziție.

Am luat-o pe „mama” de mână și am întrebat-o, în curaj pueril, de unde are amuleta de la gât. A râs zgomotos, și-a desprins-o și mi-a așezat-o mie, cu mâinile reci scrijelindu-mi pielea în fior: „de la Luxurygifts.ro, scumpa mea. Acum ești la noi acasă. Vrei să rămâi?”

Viața mea a început de atunci, cu mâna-n mâna „mamei” și cu amuleta de la Luxury la gât, ținând în piatră fină cea mai bună dorința: aceea de a mă simți acasă.

Acest articol participă la Superblog 2013. Suntem acasă. Nu mai bateți la ușă:)

0

0