Daily Archives: November 1, 2013

De dragul gustului

Recunosc! Nu vrea capul să-mi stea pe umeri! Se alintă-n miros de cozonac și nucă, se apleacă să guste din farfuria surorii, după ce-i distrage atenția, cu subtilitatea poftei puerile de dimineață, își cațără nasul după mirosul inconfundabil de poale-n brâu, așezate strategic de mama deasupra dulapului de bucătărie și acoperite cu un prosop moale, să nu se usuce. Papilele îmi dictează starea de bine, constrângător și redundant, în foame de mâncăruri tradiționale, aranjate, fără greș, în farfurie, după o abstinență trudită cu mâinile pe chibrit și în oale, cu stomacul flămând strâns în șorț, să nu se prindă făina pe tricou, și cu gura uscată de poftă și așteptare.

logo-hotpoint-ariston

Nu sunt un fenomen în bucătărie… Mă ajută, însă, atitudinea pozitivă și bucuria de a face cadou o masă caldă. Din ciorbă n-o să lipsească, niciodată, smântâna proaspătă și pătrunjelul mărunțit, din prăjitură ciocolata, iar din clătite magiunul de prune cu nuci. Indiferent de stare, sufletul o să-mi crească vizibil, dacă-mi așez în farfurie chinedle îngropate-n nucă și zahăr. Gustul dulce îmi înțelege neputințele, tristețile, și mi le diseacă mărunt, până se șterg, infim, din univers.

Ca tot omul încă netrecut prin lume cât să conteze cu plus consistent, am un regret culinar, căruia nu reușesc să-i dau de capăt. Mi-l întârzii, de fiecare dată când mă strânge gustul imaginat de nări, în amintire. Moment în care, cu telefonul subtilizând alintat numele mamei, o sun pe maestră: „Maaaaa, ciocolată de casă când îmi trimiți?”. Cu zâmbet distins printre cuvinte, mama îmi pune deliciul la pachet și mă alintă-n cantități industriale. Pentru că niciodată nu e prea mult pentru „Găbița mamei”.

Mă pun pe treabă. Cacao, lapte praf (din ăla de la ruși, că e mai ieftin), zahăr, esență de vanilie și rom, margarină și unt. O rețetă cu tradiție de familie și ingrediente simple. Într-un ibric separat, fierb pe ceas zahărul topit în apă. Scurg amestecul în cacao și lapte praf și pun totul pe foc. Mă dor mâinile de greutatea lingurei de inox, mă strâng nările de poftă. Ucid mărunt fiecare urmă de lapte praf netopit și adaug nuca prăjită și alunele. La final, după ce tăvile se bucură de plinuri, mă rog să aibă gustul de acasă. Nici vorbă! Ori ochiul n-a fost puternic, ori mâna mea prea potrivită, ori zahărul netopit. O sun pe mama și-mi potrivesc glasul în implorare puerilă: „Nu-mi iese! Trimite-mi tu!”

Cap între palme. Realist, îmi cântăresc problemele din ochi. Rețeta e, pe mâinile mamei, o obișnuință deloc desuetă. „Auzi, maaaa, dar de ce se simte zahărul în ciocolata mea?”. „Focul…, focul, l-ai potrivit?”. Mama își topea mereu mâinile pe aragazul vechi (Gina noastră vișinie), de care nu s-a despărțit nici până azi, de dragul gustului strâns în ochiurile afumate, singurele care știu s-o asculte.
hotpoint-ariston-kio-644-dd-z
Am mare nevoie de o minune din aia electrică, din care siropul meu, potrivit la 100 grade, să iasă o esență delicioasă de bună dispoziție. În plus de asta, mi-aș scuti degetele de scânteia chibritului și de mierea lipită pe vârfuri, ca să treacă… MarketOnline.ro își întinde pe pervaz plite electrice în design și funcționalități multiple. Îmi aleg victima, o frumusețe neagră cu 4 ochiuri și 9 nivele de putere. Dintre incorporabile, îmi atrage atenția prin eleganță și simplitate, fără a neglija partea funcțională. Îi cântăresc episoadele culinare și-mi încep aventura, cu șorțul în brațe.

Dimineață. Cu mâinile încă obosindu-mi ochii, în gesturi de copil stângaci, îmi agăț pofta într-o omletă cu iaurt și verdeață, gust de copilărie adorat și simplu. Plita îmi recunoaște stângăcia. Îi reglez programul și-mi gătește ea, fără comentarii. Data viitoare, negociem. La amiază, însă, mă strânge de obraji pofta de cozonac înecat în miez de nucă și stafide. Cercetez terenul pe siteul vinovat și-mi alunecă privirea pe categoria de cuptoare incorporabile Hotpoint Ariston. „S-ar potrivi perfect în bucătăria mea mică”. Cadoul de Crăciun își face loc la ușă, cu câteva luni înainte. „For the love of cake”. Din brațele cuptorului și a tavei adânci, sub supravegherea elvețiană a ceasului digital, un cozonac bine crescut, cu miros de acasă, îmi pune dinții pe jar și-mi proiectează gustul în euforie. N-am răbdare să aștept așa că mă predau gustului, fără rezerve de temperaturi și buze fripte.

Seara, îi analizez comorile în spatele ușii. Parcă ar merge un pui la rotisor copt peste tava cu bere, asezonat în sos de smântână cu usturoi. Poate se conturează o nouă tradiție culinară. Tavă avem. Programe avem. Rotisor este. Mai rămâne să-mi programez cuptorul să-și facă treaba, în timp ce-mi odihnesc picioarele și mintea la un serial și-o porție de somn mic. Tehnologie, siguranță și simplitate îmi stârnesc pofta de gust al prezentului, în rețete tradiționale sau noi, în impact de serotonină. Din gura cuptorului, în aburi de bere și miros de copt, îmi așez deliciul pe masă și prietenii pe taburete. E preț de cină și de sărbătoare.

Pentru că gustul copilăriei se pregătește la foc potrivit. Cu dragoste.

Acest articol participă la Superblog 2013. De dragul gustului.

 

Călătoria

Articol timid scris pentru concursul “Fotografiaţi de Bresson”. al revistei Catchy.Wanted_F_022

– Suntem atât de mici, draga mea. Vezi? Ai degetele firave. Dacă le-aș strânge cu toată dragostea pe care ți-o port, te-ai topi.
– Atunci nu mă strânge.

Zâmbetul ei, ușor stângaci, se pierdea albastru în ochii lui cu geană scurtă. Trenul le măsura bătăile inimii infidel, dar alert. Căldura le gâdila frunțile cu gust de soare copt în primăvară iar degetele se frământau unele în altele, numărând secundele pe arătătoare.

– Știi ce îmi place mie la trenuri?
– Ce?
– Că întotdeauna duc acasă. Oamenii se plâng de distanțe, de praf, de nerăbdare, dar…
– Ce ne-am face fără trenuri?
– Dar… drumul nu e niciodată scurt, când te întorci acasă.
– Hai să cumpărăm un tren! Așa, oriunde am pleca, am ști că e spre casă.

Așa era Elena. Își purta în gropița din obraz vise pragmatice și le înșira scurt, tăind din emfaza și talentul lui de a înșira la nesfârșit povești cu undă nostalgică. Pentru că, adeseori, Sebastian vorbea la fel cum scria: complicând lucrurile simple.
Se cunoscuseră într-un tren, cu doi ani în urmă. El: privire ageră, părul cârlionțat, ars de soare pe margini, gulerul îndoit neglijent pe partea stângă. Ea: chip alb, sprâceana arcuită, degetele fine, bătând ritmul melodiei de la radio de aseară, ceva cu flori albastre. Față-n față, priveau oblic, fiecare spre încălțămintea celuilalt, într-o resemnare comodă a așteptării.

– Mergi spre Craiova?
– Da.
– Și eu.

Firesc, simplu, o conversație banală, cu amprenta sincerității pe care o cere vagonul unui tren, în care doi necunoscuți împart cuvinte, cu siguranța că nu se vor mai vedea niciodată.

S-au revăzut, apoi, la cofetărie. El, la o masă rotundă, îndoit pe un scaun de plastic alb, cu marginea roasă, împărțea un ecler cu o fată cu păr arămiu și zâmbet întors; împărtășeau același zâmbet, aceiași obraji proeminenți, cu cearcăne fine, aceiași ochi albaștri, cu geana scurtă. Ea, privind în vitrină, cu degetele încălzind sticla groasă, indecis.

Vorbeau. Elena îi sorbea cuvintele, îngânând câte un „da” timid peste fraze. Sebastian își aranja fără accent părul revoltat și povestea. Îi plăcea să vorbească aproape la fel de mult cât îi plăcea să scrie. O făcea cu patimă, trasând în aer cuvinte cu degetele, cu o forță de expunere extraordinară, iubind fiecare sunet, fiecare literă ondulată în sensuri.

După doi ani în care nu au mai tăcut niciodată, nici măcar când buzele nu se deschideau firesc spre cuvinte, împărțeau același drum spre Craiova. Privirile nu mai erau timide, așteptarea nu mai era resemnată. Când trenul le măsura bătăile inimii, cu infidelitatea unui ceas stricat, horcăind pe șinele dure, el o strângea în brațe, sărutându-i fruntea lată și tachinând-o:

– Ți-am spus că frunțile late sunt cele mai frumoase. Încap pe ele mai multe săruturi.
S-au căsătorit la București, în ultimul an de facultate. Cu lacrimi în ochi, mama ei i-a dăruit năframa bunicii, verde, cu broderie roșie, și i-a urat nepoți sănătoși:
– N-am timp nici să mor, d-apoi să fiu bunică! râdea tanti Maria, cu sufletul strâns de despărțire.
Într-un timp scurt după ce și-au unit destinele, cei doi au învățat că trăiau unul prin celălalt, pentru celălalt, mai mult decât pentru sine. Firescul gesturilor, bucuria cuvintelor, timpul împreună, dilatat în poveste de viață neplanificată, îi făceau să creadă că n-au existat niciodată unul în afara celuilalt, mai mult decât ca să se aștepte; că n-au existat în afara trenului care duce acasă.
– Te-ai gândit vreodată de câte ori repetăm lucurile care ne plac?
– Ce lucruri?
– Îmbrățișările, cuvintele, întâlnirile, cărțile.
– Iubirile?
– Nu, iubito. Nu există iubiri. Există doar iubire.

Cu rochia decent încovoiată pe genunchi, Elena dormea acum, repetând drumul întâlnirii lor. Era seară și răcoare. În somn întrerupt, cu pielea cerșind alint de-mbrățișare, îndrăgostiții visau: la Craiova, la Alina lor de 4 luni și câteva zile, sau poate… la Alin, la Paști și lumânarea aprinsă, cu ceara topind degete fine. Sebastian se trezea, uneori, și-și aranja, cu grijă, servieta cu foi în spatele cămășii. Elena își întindea picioarele pe scaunul de alături și-și mișca mâinile, în liniște. Niciodată n-a știut cum să-și țină mâinile. Când vorbea, le lipea, imobil, de marginea trupului, de teamă să nu spună mai mult decât cuvintele. Când dansa, le pulsa, fără țintă, pe lângă fustă, agățând, parcă, în aer, ritmuri necunoscute. Când dormea, amorțeau. Ura senzația că mâinile nu-i aparțineau și le resuscita cu greu, cu mișcări lente. Își ținea mâna dreaptă în dreptul frunții și ațipea.

– Elena! Elena!

– Elenaaaa!
– Ce e?
– Am ajuns!
– Unde?
– Cum unde? Acasă!

În urmă: un tren împletind o poveste. Înainte: un scriitor cu părul răvășit în bucle arse de soare și o studentă cu fruntea lată, fără rid, împletind săruturi.

Mai multe articole, aici.