Recunosc! Nu vrea capul să-mi stea pe umeri! Se alintă-n miros de cozonac și nucă, se apleacă să guste din farfuria surorii, după ce-i distrage atenția, cu subtilitatea poftei puerile de dimineață, își cațără nasul după mirosul inconfundabil de poale-n brâu, așezate strategic de mama deasupra dulapului de bucătărie și acoperite cu un prosop moale, să nu se usuce. Papilele îmi dictează starea de bine, constrângător și redundant, în foame de mâncăruri tradiționale, aranjate, fără greș, în farfurie, după o abstinență trudită cu mâinile pe chibrit și în oale, cu stomacul flămând strâns în șorț, să nu se prindă făina pe tricou, și cu gura uscată de poftă și așteptare.
Nu sunt un fenomen în bucătărie… Mă ajută, însă, atitudinea pozitivă și bucuria de a face cadou o masă caldă. Din ciorbă n-o să lipsească, niciodată, smântâna proaspătă și pătrunjelul mărunțit, din prăjitură ciocolata, iar din clătite magiunul de prune cu nuci. Indiferent de stare, sufletul o să-mi crească vizibil, dacă-mi așez în farfurie chinedle îngropate-n nucă și zahăr. Gustul dulce îmi înțelege neputințele, tristețile, și mi le diseacă mărunt, până se șterg, infim, din univers.
Ca tot omul încă netrecut prin lume cât să conteze cu plus consistent, am un regret culinar, căruia nu reușesc să-i dau de capăt. Mi-l întârzii, de fiecare dată când mă strânge gustul imaginat de nări, în amintire. Moment în care, cu telefonul subtilizând alintat numele mamei, o sun pe maestră: „Maaaaa, ciocolată de casă când îmi trimiți?”. Cu zâmbet distins printre cuvinte, mama îmi pune deliciul la pachet și mă alintă-n cantități industriale. Pentru că niciodată nu e prea mult pentru „Găbița mamei”.
Mă pun pe treabă. Cacao, lapte praf (din ăla de la ruși, că e mai ieftin), zahăr, esență de vanilie și rom, margarină și unt. O rețetă cu tradiție de familie și ingrediente simple. Într-un ibric separat, fierb pe ceas zahărul topit în apă. Scurg amestecul în cacao și lapte praf și pun totul pe foc. Mă dor mâinile de greutatea lingurei de inox, mă strâng nările de poftă. Ucid mărunt fiecare urmă de lapte praf netopit și adaug nuca prăjită și alunele. La final, după ce tăvile se bucură de plinuri, mă rog să aibă gustul de acasă. Nici vorbă! Ori ochiul n-a fost puternic, ori mâna mea prea potrivită, ori zahărul netopit. O sun pe mama și-mi potrivesc glasul în implorare puerilă: „Nu-mi iese! Trimite-mi tu!”
Cap între palme. Realist, îmi cântăresc problemele din ochi. Rețeta e, pe mâinile mamei, o obișnuință deloc desuetă. „Auzi, maaaa, dar de ce se simte zahărul în ciocolata mea?”. „Focul…, focul, l-ai potrivit?”. Mama își topea mereu mâinile pe aragazul vechi (Gina noastră vișinie), de care nu s-a despărțit nici până azi, de dragul gustului strâns în ochiurile afumate, singurele care știu s-o asculte.
Am mare nevoie de o minune din aia electrică, din care siropul meu, potrivit la 100 grade, să iasă o esență delicioasă de bună dispoziție. În plus de asta, mi-aș scuti degetele de scânteia chibritului și de mierea lipită pe vârfuri, ca să treacă… MarketOnline.ro își întinde pe pervaz plite electrice în design și funcționalități multiple. Îmi aleg victima, o frumusețe neagră cu 4 ochiuri și 9 nivele de putere. Dintre incorporabile, îmi atrage atenția prin eleganță și simplitate, fără a neglija partea funcțională. Îi cântăresc episoadele culinare și-mi încep aventura, cu șorțul în brațe.
Dimineață. Cu mâinile încă obosindu-mi ochii, în gesturi de copil stângaci, îmi agăț pofta într-o omletă cu iaurt și verdeață, gust de copilărie adorat și simplu. Plita îmi recunoaște stângăcia. Îi reglez programul și-mi gătește ea, fără comentarii. Data viitoare, negociem. La amiază, însă, mă strânge de obraji pofta de cozonac înecat în miez de nucă și stafide. Cercetez terenul pe siteul vinovat și-mi alunecă privirea pe categoria de cuptoare incorporabile Hotpoint Ariston. „S-ar potrivi perfect în bucătăria mea mică”. Cadoul de Crăciun își face loc la ușă, cu câteva luni înainte. „For the love of cake”. Din brațele cuptorului și a tavei adânci, sub supravegherea elvețiană a ceasului digital, un cozonac bine crescut, cu miros de acasă, îmi pune dinții pe jar și-mi proiectează gustul în euforie. N-am răbdare să aștept așa că mă predau gustului, fără rezerve de temperaturi și buze fripte.
Seara, îi analizez comorile în spatele ușii. Parcă ar merge un pui la rotisor copt peste tava cu bere, asezonat în sos de smântână cu usturoi. Poate se conturează o nouă tradiție culinară. Tavă avem. Programe avem. Rotisor este. Mai rămâne să-mi programez cuptorul să-și facă treaba, în timp ce-mi odihnesc picioarele și mintea la un serial și-o porție de somn mic. Tehnologie, siguranță și simplitate îmi stârnesc pofta de gust al prezentului, în rețete tradiționale sau noi, în impact de serotonină. Din gura cuptorului, în aburi de bere și miros de copt, îmi așez deliciul pe masă și prietenii pe taburete. E preț de cină și de sărbătoare.
Pentru că gustul copilăriei se pregătește la foc potrivit. Cu dragoste.
Acest articol participă la Superblog 2013. De dragul gustului.
