“Călătorului îi stă bine cu drumul”. În tandem cu simplitatea proverbului românesc îndrăgostit de adevăruri, mă recunosc vinovată. Deși îndrăgostită de șotroane și de peticul de iarbă din grădină, am iubit întotdeauna provocarea luminii de vizavi, o curiozitate cu gust de explorare și de adrenalină. Am călătorit încet, cu teama de privirea ucigătoare a vecinei, de la coacăzele absolut seducătoare ale grădinii Vașcovicei, niciodată mai bune ca atunci când mi le sustrăgeam cu forța din crenguțele subțiri și necoapte, până la portocalele roșii ale Romei, strivite între degete în pauza de masă, pitorească, la umbra catedralei Sfântul Petru, și mai gustoasă ca niciodată.
Înarmată cu o curiozitate explozivă în zâmbet și educativă în pași, mă declar dependentă de călătorie. Pentru că nu știu să exist în afara sufletelor, a diferenței și a comuniunii, a simplității salutului de dimineață, stors printre picăturile de cafea, și a întâlnirii oamenilor frumoși, în săruturi pe obraz cu înțelesuri, mi-a fost întotdeauna mai ușor să vorbesc decât să tac, să cunosc, decât să uit, să merg, decât să stau. Mă reîndrăgostesc, în fiecare zi, de necunoscuturi, de posibilitate, de visare. Și ce alt fel de a simți mai surprinzător, mai plin de aventură, mai personal, există decât visul american, cu dantură albă și ștampila imprimată clar pe „aici e posibil!”?
Continue reading
