Când urci și n-ajungi nicăieri, aranjează-i drumului un semn de întrebare. Fericirea are o formă. Una pe care i-o dai tu, iubind. Poate fi o mână întinsă, o pereche de ochi albaștri, o lumină. Poate fi o prezență la care râvnești, o chestie simplă, o culoare. Însă, niciodată, drumul spre fericire, nu e singular, nu desenează o singură umbră la popas, nu uită. Pentru că fericirea are urme de iubire împărtășită.
Câteodată cazi. Umpli noroiul de mirosul cărnii prăbușite și de seva ochilor înfrânți. În ultima secundă a căderii, ți se oferă șansa de a te ridica, de a distruge limita hăului cu o nouă încercare. Cu ultima urmă de speranță, fără așteptarea unei mâini care să te ajute, lupți. De cele mai multe ori, licărirea sufletului în ultimii pași, zvâcnirea neașteptată care îți arată că nu e timpul să renunți încă, e răsplătită de o șansă mult mai mare decât până atunci. Pentru că fericirea are urme de luptă împlinită.
„Iubește și fă ce vrei”. Atât. Fără limite. Fără ură. Singura regulă să-ți fie neîncălcarea fericirii celuilalt. Și atunci, iubind rădăcinile lumii și neștiind să dai palme celui care lovește, vei trăi împăcat, simțind că fericirea e o formă în care sufletul curge natural. Fără retușuri, fără pauze, fără neputință. Pentru că iubirea are urme de libertate și de veșnicie. În forma ochiului care trăiește fără să aștepte imposibilul din fericire. Doar umanitatea.
