Ia un loc. Nu, nu pe marginea sufletului. Intră! Știu că nu mă vezi. Dar m-am aranjat special pentru tine. Am nivelat ridurile cu dor, am ras praful care s-a adunat taman în mijlocul sufletului, am ordonat bătăile inimii, să se completeze cu ale tale. Nu mai gândi. Ia-mă de mână și simte.
Privește-mă. N-am fost niciodată frumoasă, cât să-și laude revistele victima de lentilă. Am defecte, deși Dumnezeu m-a creat perfectă, într-un scâncet de aproape 4 kilograme. Mi-am urâțit chipul cu griji și plângeri de doi bani, am umplut buzele de vorbe prea multe. Dar n-am știut să te iubesc decât complet, chiar și când ochii noștri nu știau să se întâlnească fără tristețe.
E liniște. Nu mai spun. Mi-au obosit cuvintele, neînțelegând ce trebuie să vorbească, fără să îndepărteze. Fără să sperie. S-au scuturat de atâtea ori de adevăruri, încât nu mai știu decât să urle, fără rușine, fără secrete. Hai să ne trăim tăcerea fără distanță. E și Dumnezeu pe aici. A intrat când am deschis ușa, să te caut.
Ia un loc. E frig și știu că ai mâinile calde. Pot să le împrumut? Aștept. Îmbătrânesc și doare. Deși îmi spui că merit lumea toată, se pare că n-am ajuns încă să te merit și pe tine.
Așa că îmi împachetez sufletul, după ce-l aspir în fiecare zi de sentimente. Și-l pun la presat. Poate, când în tine n-o să mai fie loc de alte iubiri, o să mă-ngesui și eu, să mă-ncălzesc în mâinile tale.
