De când ne încâlceam mâinile în fața casei în elastice, până ni se învinețeau degetele de prea multă trudă, am învățat că fiecare obicei are și dezvăț. Deși în toiul jocului, nu poți să ții degetele încâlcite prea mult timp, pentru că doare.
Am învățat că elasticul care se întinde, se destinde apoi, amintindu-și forma de altădată. Așa e și cu drumurile. Alergăm repede unul spre altul, ne întindem pământul dintre noi, elastic, până ne strângem degetele în îmbrățișare. Apoi, când ochii strălucesc de lumina revederii și plinul inimii se ridică spre cer, elasticul slăbește. Picioarele se strâng de durere, sub puterea dezvățului. Pentru că pământul crește între noi, când inimile nu suportă presiunea distanței pe un elastic prea întins ca să reziste multă vreme.
Am învățat că drumurile scurte, sărite în pași, pe căi care să ducă mai devreme unde inima vrea să alerge, sunt cele pe care le parcurgi înapoi pe calea cea mai lungă. Când cazi, la fel ca atunci când te întorci, drumul e parcă mai necunoscut decât când mai mers înainte. Pentru că acolo unde speranța slăbește, pământul își atrage sufletele cu golul drumurilor singuratice, în care nu mai știi să alergi, ci doar să pășești, până te întorci la cine îți amintești că ai fost odată.
Am învățat că iubirile mari cresc în timp, cu bucuria drumului parcurs fără grabă, dar sigur, pas cu pas. Un pas în inima ta, un pas în inima mea, astfel încât nimeni să nu fie vreodată în urmă, ci doar egal în zâmbete, obraz în obraz. Fără ca elasticul să se întindă atât de mult încât să cedeze.
Nu-ți pierde inima în elastice scurte. Croiește-le în timp, pe marginea sufletelor care știu să se întindă, dar niciodată prea mult, ca să nu se rupă. Ci să cuprindă, întreg, alte suflete, flexibil și natural. Ca atunci când zâmbești, și colțurile buzelor se întind, dezgolindu-și dinții, fără să doară.
http://www.youtube.com/watch?v=pqbwD_1y1GM
