Am visat că alergam
În sus.
Fără aripi.
Urcam pe nori,
Mă plimbam printre stele,
Le aliniam cât să-ți lumineze ochii
Noaptea.
De sus de tot,
Am căzut
În cea mai mare prăpastie:
Te vedeam așteptând
Cu brațele deschise
Să-mi curmi strigătul
În îmbrățișare.
Mi-era teamă
Să nu te strivesc
De la atâta greutate
Și viteză.
Am visat că te iubeam
Și când alergam
Spre cer
Și când coboram
Spre pământ.
Toate visele
Sunt absurde,
Numai visul meu
Știa că te iubesc
Și cu ochii închiși.
Nu vrei să fugim?
Să luăm lumea la picior
În lung și-n lat:
Tu în sufletul meu,
Eu în al tău.
Când ne săturăm
De alergat
Și ne cunoaștem
Zâmbetele
Ca-n palmă,
Să ne oprim
Pe marginea obrajilor,
Respirând:
Tu cu vocea mea,
Eu cu a ta.
Nu vrei să ne amestecăm?
Să ne jucăm culorile
Pe degete:
Tu ale ochilor mei,
Eu ale ochilor tăi.
Când ne săturăm
De amestecat
Și ne știm pe de rost
Lumina privirilor,
Să ne oprim
Pe colțul genelor,
Zâmbind:
Tu cu buzele mele,
Eu cu buzele tale.
Nu vrei să ne iubim?
Să ne purtăm inimile
La pachet:
Tu în mine,
Eu în tine.
Când o să obosim
De greutatea emoțiilor
Să creștem
Într-o singură inimă.
Pe care s-o purtăm
Iremediabil
Împreună:
A noastră.
https://www.youtube.com/watch?v=E9T8dcHy9eo
Hai să mai împărțim
Niște ploi
Din nori la doi.
Iar, când o fi să obosim,
Să ne oprim
Doar să ne mai iubim.
Hai să mai împărțim
Din noi
La doi.
Să ne lipim târziu
Când n-o să mai fim
În mine
Mai mult decât în tine.
Hai să mai împărțim
Din tot ce iubim:
Din ploi,
Din noi,
Din unul în doi,
Până n-o să ne-amintim
Să mai murim.
https://www.youtube.com/watch?v=NUh0i7tJpTk
Adevăr:
– Să-mi spui
Ce gust are zâmbetul meu
Când vii
Și dacă mai e loc
În suflet
De mai mult dar
Decât îmi strânge
Cerul
În privire.
– Gust de lumină.
Adevăr?
– Da, ești minune.
Rândul tău!
Provocare:
– Să-mi dai din tine
Tot ce-i bun.
Nu să ți-l fur,
Să-l cresc.
În jumătăți să fim
Apoi
Întregi,
Când se lipește sufletul
De suflet.
– Mereu.
– Așa, și-apoi?
– Apoi ne mai iubim
Un pic.
Nevoie de o felie
De căldură
Cu zâmbet întins
Pe deasupra,
Pe-o farfurie de priviri
Albastre
Înotând în gene căprui.
Nevoie de un pahar
De lumină,
Cu aromă de iubiri
Fundamentale.
Pe margine:
O prăjitură îndulcită
În sărut
De revedere absurd
De fericită.
Nevoie de tine
În brațe,
Cu sufletul crescând
În mâinile mele.
Nevoie de aer
Respirând pentru doi
O singură inimă,
În ritm de primăvară
Cu flori.
Mai ții minte cum era când aveam timp? Culegeam clipe firesc, în îmbrățișare copilăroasă sub vestă, cu mâinile reci. Ni se potrivea bucuria de a ne ști zâmbind, fără să numărăm secunde, fără să alergăm, fără să plecăm, fără să ne întoarcem.
Dimineața chemam soarele în cafea, să-i putem citi în spumă. Vorbeam puțin și simțeam mult, simplu, cu inimile bătând la unison o poveste abia începută dintr-un buchet portocaliu și greu în emoție. Ne plăceau tăcerile. Erau cuminți și timide, până să avem curajul să desenăm trasee de bucurie la per tu, într-o singură inimă.
După-masă timpul înflorea verde în parcul de vizavi. Se bucura în mingi bătute pe asfalt și priviri chiorâte spre cer, în miros de primăvară timpurie și sandwhich pus la pachet. Ne odihneam tâmplele pe sufletul celuilalt, lăsând pe iarbă greutatea oricărei poveri care ne-ar fi umbrit nemurirea. Până seara, când ochii oboseau de atâta bucurie pe-o pernă strânsă sub păr, în vis de împreună.
Mai ții minte cum era când aveam timp? Ne purtam inimile în brațe și râdeam, strâmbându-ne obrajii caraghios, în copilărie niciodată pierdută.
Și ce frumoasă-i așteptarea acum, când sufletul crește spre cer iar timpul se scurge încet, secundă cu secundă, îmbătrânindu-ne buzele de cuvinte, ochii de priviri și sufletul de zboruri. Ce frumoasă și crudă e durerea de a te ști departe, dar încă venind spre mine, încet, mai aproape, mai cald, mai întotdeauna…
Ce bine că ne-am trezit
Într-o dimineață
Fără „dacă”.
Ne rostogoleam visele
Unul spre celălalt,
Să topească
Distanțele crescute
Din teamă de prea devreme
Și prea târziu.
Apoi ne-am trezit
Ochi în ochi,
Cu siguranța în brațe.
Ce bine că ne-am trezit
Într-o dimineață
Fără „dacă”.
Ce bine că a trecut timpul
Repede
Peste „poate”.
Ne așteptam mâinile
Într-un capăt și celălalt
Al lumii.
Apoi ne-am amintit
Să ne cuprindem inimile,
În credință sinceră.
Ce bine că a trecut timpul
Repede
Peste „poate”.
Ce bine că am învățat
Să iubim
Fără pauze.
Ne căutam inimile
Pe întuneric și lumină,
Șchiopătând.
Apoi ne-am cuprins,
Încălzindu-ne gândul
În lumină.
Ce bine că am învățat
Să iubim
Fără pauze.
