Mai știi?

Mai ții minte cum era când aveam timp? Culegeam clipe firesc, în îmbrățișare copilăroasă sub vestă, cu mâinile reci. Ni se potrivea bucuria de a ne ști zâmbind, fără să numărăm secunde, fără să alergăm, fără să plecăm, fără să ne întoarcem.20141103_135859

Dimineața chemam soarele în cafea, să-i putem citi în spumă. Vorbeam puțin și simțeam mult, simplu, cu inimile bătând la unison o poveste abia începută dintr-un buchet portocaliu și greu în emoție. Ne plăceau tăcerile. Erau cuminți și timide, până să avem curajul să desenăm trasee de bucurie la per tu, într-o singură inimă.

După-masă timpul înflorea verde în parcul de vizavi. Se bucura în mingi bătute pe asfalt și priviri chiorâte spre cer, în miros de primăvară timpurie și sandwhich pus la pachet. Ne odihneam tâmplele pe sufletul celuilalt, lăsând pe iarbă greutatea oricărei poveri care ne-ar fi umbrit nemurirea. Până seara, când ochii oboseau de atâta bucurie pe-o pernă strânsă sub păr, în vis de împreună.

Mai ții minte cum era când aveam timp? Ne purtam inimile în brațe și râdeam, strâmbându-ne obrajii caraghios, în copilărie niciodată pierdută.

Și ce frumoasă-i așteptarea acum, când sufletul crește spre cer iar timpul se scurge încet, secundă cu secundă, îmbătrânindu-ne buzele de cuvinte, ochii de priviri și sufletul de zboruri. Ce frumoasă și crudă e durerea de a te ști departe, dar încă venind spre mine, încet, mai aproape, mai cald, mai întotdeauna…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *